Liviu Antonesei
- Liviu Antonesei despre cea mai recentă carte a lui Viorel Ilișoi, Strălucitor
Viorel Ilișoi este cel mai bun autor de reportaje pe care l-am cunoscut și cu care, o scurtă perioadă de timp, am și lucrat pe cînd conduceam revista Timpul, în primii ani în care am preluat revista. Este și un excelent autor de interviuri. Apoi, s-a transferat la București, ca atîția jurnaliști ieșeni de valoare, ba chiar unii și de valoare mai mică. În primii ani de după 90, aproape nu găseai o publicație, un post de radio, o redacție românească a posturilor străine, mai tîrziu nici o televiziune, care să nu aibă porția sa de jurnaliști veniți de la Iași. Asta pentru că aici, înainte de 90, fuseseră cele mai puternice și mai libere reviste studențești din țară, Opinia studențească, Dialog și Viața Politehnicii – nici măcar la București n-au existat trei reviste studențești în același timp. Dar a mai existat un motiv, în Iași: presa a explodat imediat după 1990, Opinia studențească a devenit treptat dar rapid cotidian, fostul organ județean de partid s-a reformat, au apărut o mulțime de alte cotidiene, săptămînale și lunare, cîteva posturi de radio și o televiziune privată, pe lîngă postul public. Au fost momente, pînă prin 2000, cînd erau pe baricade 7 – 9 cotidine, 5 – 6 radiouri, 3 – 4 televiziuni. Asta a determinat transformarea în jurnaliști a numeroși absolvenți de facultate, reconvertirea în branșă a unor oameni de diverse profesii, de la scriitori la ingineri, dar și un fel de import de jurnaliști din județele limitrofe, ba chiar și de la distanțe mai mari. Din categoria aceasta face parte Viorel Ilișoi, format ca jurnalist imediat după decembrie 1989 la Botoșani, la „ziarul săptămînal” Atitudinea, și sosit la Timpul în mai puțin de doi ani, cînd publicația din județul vecin a falimentat.
Ilișoi, povestitorul…
Viorel Ilișoi este un jurnalist pur sînge și asta a făcut vreme de treizeci de ani, n-a părăsit meseria aceasta nici pentru altele mai rentabile, nu s-a retras în grădină să trăiască din banii adunați, pentru că jurnaliștii ca el, onești și pasionați, nu obișnuiesc să cîștige și să adune bani, mai degrabă le flutură vîntul prin buzunare și nu rareori trăiesc senzația din romanul Foamea de Hamsun! Și după cum mărturisește în această carte de memorii de jurnalist – Strălucitor, Editura GRI, București, 2020 -, tot asta va face cît îl va îngădui Domnul pe acest pămînt, poate și după aceea, dacă acolo există presă. Poate mai degrabă acolo să existe, că aici nu prea mai există. De altfel, pe măsură ce o presă care să fie pe placul său a devenit tot mai greu de găsit, Viorel s-a mutat pe blogul său, pe rețelele sociale și pe alte forme ale presei electronice. Nu în dauna sa, are la fel de mulți cititori, poate chiar mai mulți decît pe vremea presei clasice. Dar bani? Păi, bani n-a prea avut nici atunci!
Viorel Ilișoi are un extraordinar talent de povestitor. Reușește să reînvie episoade din viața sa de jurnalist astfel încît ai impresia că ai fost, că ești acolo, în mijlocul lor. Unele episoade sînt de un umor delirant, nu pentru că le-ar modifica el din perspectiva prezentului, ci pentru că așa au fost, iar talentul său e să le readucă în prezent cu umorul lor intrinsec. Asta nu înseamnă că umorul personal al autorului nu e la fel de robust. Este vizibil mai ales în frazare și în momentele în care trebuie să ne facă să înghițim pilulele amare ale unor întîmplări dramatice, ba uneori încă și tragice.
Doar cîteva exemple din perioada jurnalisticii botoșănene. De pildă, Ilișoi reporterul sosind cu o basculantă de 14 tone în fața unei primării rurale. Primarul, cu care vorbise în prealabil și care îl tot asigurase că „va fi pregătit”, este gata să facă apoplexie cînd vede Raba. El se pregătise pentru un portbagaj de Dacie, ca pe vremea presei comuniste, nu pentru o basculantă! Tînărul jurnalist revoluționar Ilișoi a înțeles greu care e problema, tinerii din noua presă nu știau care e treaba cu mita. Ulterior, mulți au aflat-o, ba chiar s-au dedulcit și la șantaj, dar, spre onoarea sa, nu și Viorel. Excelent este și episodul cu Costică Noapte – el însuși un personaj uluitor -, factotumul Atitudinii, bătut pînă la desfigurare și internat la terapie intensivă, devenit erou al libertății presei din Botoșani, apoi din toată țara, doar că pe baza unei imposibilități temporare de comunicare. Nu divulg povestea, nu vreau să tulbur suspansul. De altfel, pe parcursul acestor memorii, ai parte de o salbă continuă de asemenea episoade, care de care mai ciudate, mai spectaculoase, unele senzaționale de-a dreptul, care au meritul că s-au petrecut în preajma ochilor și urechilor lui Ilișoi, indiferent că a fost jurnalist la Botoșani, Iași sau București.
Marca inconfundabilă Ilișoi
În fapt, se adună în această carte o frumoasă colecție de povestiri, numai că non-fictive. Viorel se recunoaște pe sine doar în calitatea de jurnalist, dar în fapt este un scriitor împlinit. Unul foarte bun, cu harul la purtător. Născut și nu făcut, cum născut pare să fi fost și ca reporter. Undeva mărturisește că a învățat arta reportajului „la locul de muncă”, scriind reportaje. Nu mă îndoiesc că așa este, reportajele sale nu seamănă nici cu cele ale lui Bogza, nici cu ale lui Brunea-Fox, nici cu cele ale tînărului de pe vremuri Cornel Nistorescu. Sînt marca inconfundabilă Ilișoi, dar pentru asta era necesar ca reporterul să existe în el încă înainte de a se manifesta ca atare.
Îmi place foarte mult cartea lui Viorel, am rîs și am fost cuprins de nostalgie mai la fiecare pagină. Dar am o slăbiciune specială pentru secvența Strălucitor, cea care dă titlul cărții, pe care am avut șansa să o citesc mai întîi, apoi s-o și ascult în lectura autorului. Este despre fabuloasa călătorie a reporterului la Mana, satul în care a copilărit Paul Goma. Nu intru în detalii, trebuie citită, vreau doar să spun că poate fi privită și ca o nuvelă autonomă, una de o intensitate egală cu cea din Reconstituirea regretatului Horia Pătrașcu. Dincolo de vremurile diferite, de locurile diferite de poveștile diferite, intensitatea este aceeași. După povestirea lui Pătrașcu, Lucian Pintilie a făcut probabil cel mai bun film românesc, măcar pentru perioada de pînă la sfîrșitul comunismului. Acum, visez că un regizor român, de pe oricare mal al Prutului, să spunem Igor Cobileanski, ar ecraniza secvența Strălucitor din atît de atracțioasa carte a lui Viorel Ilișoi, jurnalistul care, mai degrabă fără voia sa, a devenit un excelent scriitor.
