despre oameni de care lumea n-are, de fapt, nevoie
Printre vulcanii noroioși internetici ( cu știri despre președinte romînez zombistic, președinte americănez grotistic și echipă națională de fotbal rușinos-bălăbănistică ), am aflat că a murit domnișoara Luca. Da, profesoara de fizică, directoarea, inspectoarea generală școlară . ,, Domnișoara de fier ,, , cum i s-a spus în anii cînd conducea învățămîntul pre-universitar ieșean. Adică unul dintre puținii oameni care veneau într-adevăr din vremurile de demult, cînd în actuala copitală cortorală a Rumînistanului universitatea avea rectori care se numeau Titu Maiorescu sau Constantin Stere.
Nu, domnișoara Luca n-a fost profesoară universitară. Și a fost în conducerea PSD Iași ( da, ca să vezi, iată un bun motiv pentru ca patrioții întreligenți, de ambe zexe, să înceapă o nouă arie din opera ,, Ciuma roșie ,, ). Dar, scriind acum despre ea, mi-am dat seama că avea ceva din inflexibilitatea lui P.P. Carp, moldoveanul conservator din Țibănești, ajuns premier al Romîniei în ultimii ani ai primului rege Carol. Mda, evidamente că sună bizar – o șefă pesedistă din vremea lui Solcanu, care seamănă cu un boier conservator dinainte de 1918. Da’ ce să fac, așa mi-a zis Putin să scriu, chit că domnul premier Carp era un anti-rus categoric.
Aș fi vrut să scriu, zilele astea, despre un alt om plecat din lumea celor vii pe dinafară, dar morți pe dinăuntru – jurnalistul Patrick André de Hillerin, românul francez de rit profesional germano-hawaian. Da, putinist și el, ca și mine, asta e – am primit rublele, vodca și icrele negre, tre’ să facem și treabă. Dar o să las vorbele despre dujmanul poporului PAH pentru data viitoare și o să reiau ( că îs și eu de-acu’ om în etate, mă repet, asta e … ) niște vorbe mai de demult despre ,, domnișoara de fier ,, . Nu, nu mi-a dat nici nota 10, nici post în învățămînt și nici vreo lucrare de artă din ultima ei perioadă. Doar lecția că poți trece cu caracter, adică demnitate, printre solcani și alte viețuitoare bipede.
Domnişoara Luca
Domnişoara Luca era profesoară de fizică, directoare de liceu de elită şi, o vreme, şefă a inspectoratului ieşean de învăţămînt. Nu înaltă, mai degrabă solidă, avea figura severă a unei profesoare germane de pian de la Conservatorul din Moscova. Acum, cînd scriu, îmi dau seama că semăna, într-un fel, cu Tatiana Nikolaeva, marea pianistă şi pedagogă.
Cînd a fost numită la şefia inspectoratului judeţean de învăţămînt, i s-a spus imediat ” domnişoara de fier ”. Avea, probabil, peste cincizeci de ani, o mamă de care se îngrijea şi a ieşit din funcţie, cred, la fel de bogată cum a intrat.
Cînd spun doar ” cred „ , probabil că vorbesc cu păcat. Deşi era în conducerea judeţeană a PSD, nu ţin minte ca vreunul dintre duşmanii politici să-i fi reproşat un capăt de aţă în plus. Şeful partidului era, la Iaşi, vestitul mediocru cu franjuri Ion Solcanu, ” prostul solemn „ , cum i-a zis cineva, inspirat. Atunci, prin 2000, cînd mai toţi îl pupau în dos pe şeful cu ambalaj de profesor universitar, domnişoara Luca, profesoara de liceu, era printre foarte puţinii care îl contraziceau pe ” domnul senator ” . De asta nici n-a mai stat mult, nici la şefia inspectoratului şcolar, nici în conducerea partidului. Veneau banii mulţi, şi contractele trebuiau să ajungă unde trebuie. Fără multă vorbă.
Zilele trecute, am văzut-o pe domnişoara Luca în centrul Iaşului, coborînd dintr-un autobuz. Am vrut s-o salut, dar urcam în acelaşi autobuz, în grabă, şi n-am mai apucat. Am văzut-o, pe geam, cum mergea încet, puţin schimbată de ani, cu pălăria de stofă, de croială interbelică, fără boruri, şi pardesiul elegant, dar simplu. Şi aceeaşi figură sobră, de profesoară germană de pian la Conservatorul din Moscova.
Mi-a părut rău că n-am putut s-o salut. Tare rău. Nu, pe vremea cînd era persoană publică, nu ştiu dacă am vorbit cu domnişoara Luca de cinci ori. Dar cred că nici nu era nevoie. Lumea din care venea n-avea nevoie de prea multe vorbe. Ca asta de acum.
De asta vreau doar s-o salut, de la distanţă, pe domnişoara Luca. Pe dumneaei şi lumea din care vine. Cu autobuzul, sau pe jos.
Am uitat să zic – nu eram nici neamuri, deși era tot din județul Vaslui. Dar poate că eram rude de pe principiul al doilea al termodinamicii, cine mai știe. Da, și principiul ăla e tot pesedist și putinist, că e al unui lord englez , sigur rusofil.
Nu, n-o să vă zic că ,, domnișoara de fier ,, s-a dus să-l învețe pe Sfîntul Petru principiul al doilea al termodinamicii. Mda, nu știu de ce, da’ am impresia că șeful domnului portar paradisiac e oleacă rudă cu Ion Solcanu. Fiindcă, altfel, oamenii precum Rodica Luca n-ar fi o minoritate perpetuă, chemată din cînd în cînd pe scenă, ca să atragă naivii, și pe urmă trimisă repejor la plimbare, fi’n’că oamenii serioși au treburi serioase de făcut, n-au timp de discuții inutile și enervante.
În rest e bine, a plouat anu’ ăsta, s-au făcut inspectorii generali școlari și directorii de școli tot ca popușoii domnului învățător Creangă, din povestea ‘ceea. Și caracterele la fel, de f’er și defel. Scuzaț’ dacă ceva, da’ cred că domnișoara Luca la fel credea.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii . Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
