Călin Ciobotari
Din când în când, teatrele își omagiază actorii veterani generând contexte în care aceștia să strălucească mai intens decât o fac de obicei. Cel puțin în spațiul românesc, e o tradiție venerabilă aceasta a spectacolelor sau rolurilor „de retragere”. Deși, de cele mai multe ori, retragerea este doar formală, prilejuită de actul administrativ al pensionării, actorii respectivi continuând să colaboreze cu instituția și să rămână parte a echipei. E, așadar, un fals-adevărat efect Svetlovidov (actorul uitat în teatru din cehovianul Cântec al lebedei), evenimentul având mai degrabă conotațiile unei sărbători, decât tristețea unei despărțiri. Recent, la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani, am asistat la o astfel de sărbătorire. Protagonist a fost Cezar Amitroaei a cărui dorință de a juca nebunul Ion din Năpasta lui Caragiale și-a găsit împlinire. Nu oricum, ci într-un context și mai încărcat emoțional: fiul său, Răzvan Amitroaei, el însuși un foarte bun actor al Teatrului botoșănean, a fost desemnat să semneze regia. Pe de o parte, un rol de rămas bun, pe de altă parte un reușit debut în regie, ambele așezate sub puternica metaforă a relației tată – fiu și a relevanței ei în teatru.
Apropierea tânărului regizor de lumea din Năpasta e precaută, fără însă a se limita la o subordonare asumată a regiei în raport cu textul clasic. Răzvan recitește cu atenție piesa și propune o foarte delicată, sensibilă recuperare a marilor noduri dramatice din interiorul ei, cu accent pe fragilitatea unor oameni confruntați cu propriul lor trecut și cu faptele din acest trecut. Creează o micro-lume cu apăsat specific rural românesc. Aparent pare o lume închisă, o lume-muzeu, ale cărei obiecte (linia ceramică a ulcioarelor, spre exemplu, sau obiectul-metaforă al toporiștii) ne vorbesc despre timpuri apuse. În mod surprinzător, mutații foarte stranii se petrec în relația dintre public și scenă, căci spectatorul se pomenește, treptat, parte din ceva ce credea că îi va rămâne complet exterior. Una din ideile care mi s-au părut cu adevărat puternice a fost, spre exemplu, propunerea de a intra în această lume pe ritmuri de violoncel, așadar un registru sonor instrumental de factură clasică, străin spațiului lui Dragomir și Ancăi. Începutul spectacolului stă sub semnul acesta al conflictului dintre sunet și spațiu. Principalul efect e producerea straniului, pregătire discretă pentru evadările în oniric și suprarealism ce urmează pe parcursul spectacolului. Rămânem în Caragiale, însă, simultan, ieșim din ceea ce credem că e Caragiale. Soluția aceasta dă satisfacție celor care, de-a lungul timpului, au argumentat în favoarea unui Caragiale ascuns, un Caragiale enigmatic (regizorul Alexa Visarion e unul dintre cei ce au argumentat, teoretic, dar și practic, la scenă și în film, această teorie). Cameralul va reveni din când în când, pus, însă, în dialog cu sound-uri specifice toposului rural autohton și culminând cu atât de frumosul fragment de doină minunat interpretată, la final, de Alexandra Acalfoae.
Intimismul (se joacă cu spectatori pe gradene) capătă noi valențe de fiecare dată când scena se deschide către vis. Amitroaei propune un spațiu secund, al fantasmei, al halucinării, dar și al unor temporalități conservate ce revin, uneori coșmaresc, alteori tandru-duios, uneori live, alteori înregistrate video, spre prezent. Luminile, dar și mișcarea scenică a Victoriei Bucun contribuie esențial la configurarea acestui univers inconcret, dar foarte important pentru sublinierea stărilor și conflictelor interioare ale personajelor din scenă. Un Dumitru din vis și o Anca din vis dau târcoale fantomatic, însă pregnant, într-un mod neliniștitor, angoasant. Se produce nu doar o formă de presiune psihologică asupra prezentului scenic, ci și asupra receptării însăși, asupra spectatorilor siliți să decidă cum „încasează” dozele acestea suprarealiste.
În fine, tot în zona discuțiilor despre construcția spectacolului, importantă mi se pare încercarea regiei de a recupera un sens profund al sacrului. De ce importantă? Pentru că ne pune în situația de a reflecta, din interiorul unei lumi atât de desacralizate precum cea de azi, asupra unor situații de comunicare cu divinul. Profund spiritualizată, Anca (Irina Mititelu) menține constant, la temperaturi înalte, relația cu sacrul ferecat într-o discretă icoană de mici dimensiuni, dar intensă ca obiect scenic. Nebunul Ion, cel căruia îi vorbește Maica Domnului, iese din viață cu alură de sfânt. Dragomir însuși (Sorin Ciofu), cutremurat de remușcare, caută alinare în sacru. Aparițiile volatile ale Alexandrei Acalfoae par uneori, la rândul lor, semne/ semnale/ ecouri sosite din nevăzut. Dialectica aceasta a sacrului și profanului mi se pare un strat demn de reținut al spectacolului de la Botoșani. Crima nu rămâne astfel doar o faptă de natură penală, ci, mai ales, un păcat…
Dacă inițial mi s-a părut riscantă distribuirea Irinei Mititelu în Anca (pe considerente de vârstă a personajului), treptat, prin forța actriței de a produce convenție scenică, riscul acesta s-a diluat până la dispariție. Irina sintetizează profiluri ale țărăncii puternice și hotărâte să afle adevărul (cu o referință foarte importantă în Vitoria Lipan), conferind însă, totodată, note particulare ale unei Anca ascunsă și, simultan, cu sufletul la vedere, îndurerată și, totodată, pietrificată, vie și, în același timp, moartă odată cu cel pe care l-a iubit cândva. E o partitură bine condusă, densă și atent nuanțată de o actriță ce pare că se topește în rol.
În Ion, Cezar Amitroaei reușește să creeze o foarte delicată legătură între nebunie și sfințenie. Utilizându-și inteligent datele fizice, propune un Ion pictural ca vizualitate, pitoresc, însă evocând totodată figurile tradiționale ale schivnicilor de altădată. Nu complică lucrurile ci, din contra, servindu-se de experiență, le simplifică livrându-ne o figură familiară în care omenescul își trăiește limitele, spaimele, dar și marile iluminări. În unele secvențe, în Ion nebunia lasă locul lucidității, ca și cum, prin personaj, se manifestă chiar divinul ce judecă și separă dreptatea de nedreptate. N-am putut să nu compar acest nebun cu nebunul construit cu câțiva ani înainte, la Iași, de Emil Coșeru (regia lui Adi Carauleanu) și să nu remarc cât de diferit și totuși egal de credibil se poate manifesta măiestria actoricească.
Sorin Ciofu îl interpretează pe Dragomir. O face cu promptitudine, atent la detaliile de tip psihologic. E un Dragomir umanizat, introspectiv, înnegurat, resemnat la final. Îl secondează învățătorul Gheorghe transpus scenic chiar de Răzvan Amitroaei. E un careu scenic funcțional, dublat, cum spuneam, de intervențiile suprarealiste ale Alexandrei Acalfoae (mereu surprinzătoare prin plasticitate corporală, abilitate de a-și utiliza calitățile vocale, harul de a face din orice intrare un eveniment scenic) și ale lui Bogdan Petru Ana (încă licean, dar având, în mod evident, chemarea „sfintei scânduri”).
Actorie de calitate, idei regizorale coerente și bine susținute, univers sonor și vizual ofertant, plus importanța simbolică a spectacolului pentru unul din actorii trupei – iată câteva din motivele pentru care Năpasta de la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani merită văzută și, mai ales, trăită…
Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani – Năpasta, de I.L Caragiale. Regie: Răzvan Amitroaei. Mișcare scenică: Victoria Bucun. Distribuție: Cezar Amitroaei, Irina Mititelu, Sorin Ciofu. Răzvan Amitroaei, Alexandra Acalfoae, Bogdan Petru Ana. Data vizionării: 15 oct. 2026
