Andra Colidiuc
Pădurea asumaților este o comedie-radiografie a societății extrem de contemporană. Un text montat pentru prima oară de regizorul Andrei Măjeri la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din Suceava, ne vorbește despre o reinventare stereotipară a rolurilor de gen, un fenomen condus de antreprenori pseudo-spirituali care a luat avânt recent și în România, exportat cu succes din occident; un spectacol despre idoli și oameni care au nevoie de idoli pe care să îi urmeze, despre false doctrine și oameni îndeajuns de disperați să le creadă și să îi plătească pe propovăduitorii acestora (un fel de vânzători de ulei de șarpe cu puteri supranaturale vândute și diseminate cu mult mai multă amploare în prezent de rețelele de socializare).
Pădurea asumaților oferă publicului diverse perspective pentru digerat și încearcă să abordeze câteva întrebări topice precum: Ce anume ne motivează să căutăm astfel de experiențe? Ce ne dorim să obținem și ce obținem, de fapt? Cine sunt cei care le organizează? De ce a apărut nevoia pentru lideri spirituali care să reinventeze femeia și bărbatul? Montarea de la Suceava propune o lectură ironică asupra acestor neliniști existențiale din contextul contemporan.
Andrei Măjeri este considerat o prezență interesantă și provocatoare nu doar ca reprezentant al noii generații de teatru (în ciuda comparațiilor cu regizorul Radu Afrim). Nu se limitează la un singur fel de a face teatru (deși recunoaște el singur o preponderență pentru genul tragic datorat unui interes în ceea ce privește influența nemuritoare a tragicilor greci în teatru), și-a definitivat o voce specifică și recognoscibilă pe care o aplică cu succes atât când vine vorba de clasici cât și de texte contemporane, uneori scrise chiar de el. În ceea ce privește Pădurea asumaților, tânărul regizor păstrează abordarea provocatoare cu care ne-a obișnuit, optând pentru o cheie satirică în tratarea temelor propuse de text. Aflat la prima colaborare cu teatrul din Suceava, acest spectacol reprezintă o întoarcere la gestul comic după o reputație de tragedian. Dar acest comic este tratat cu multă responsabilitate – orice comedie reușită are o pildă bine întemeiată în spate și este presărată cu acele momente usturător de actuale și tragice – o responsabilitate care necesită un răspuns introspectiv din partea publicului, fără a-l face să se simtă ridiculizat sau tras la răspundere. Cheia satirică prin care se exprimă viziunea regizorală se dezvoltă cu o delicatețe și o grijă aparte.
Fără vreun proces activ țintit, povestea este hiper-actuală pentru că tratează o temă veșnică și proaspăt reambalată a societății actuale: identitatea de sine. Cum ne definim în raport cu o lume adânc scindată pe din ce în ce mai multe paliere? Ceea ce ne dorim este de fapt în aliniament cu o necesitate reală sau cu una fabricată de contextul socio-politic actual? Sunt întrebări și tematici folosite ca armament până și în campaniile electorale. În pădurea asumaților (spațiul) se retrag oamenii pierduți ai prezentului conduși de doi idoli care predică o reîntoarcere la o ordine naturală pe care nu o înțeleg și pe care o amestecă în diverse practici spirituale împrumutate doar formal.
Costumele întăresc această idee. Personajele masculine sunt costumate în pădurari, dar o uniformă de pădurar așa cum este percepută de orășeni: cămașa în pătrățele, geci de blug sau veste și pantaloni cargo. Liderul lor apare cu o șubă de cioban și proclamă cu o siguranță militaro-poetică bărbăția mioritică prin practici moderne sau importate din alte culturi. Personajele feminine optează pentru îmbrăcăminte sport de yoga, iar lidera lor emfatică predică o sexualitate religioasă îndesată în cutume balcanice.
Cele două grupuri trăiesc experiența renașterii spirituale într-un spațiu creat de Sabina Reus, o pădure mioritică invadată de regnul urban. Contextul natural primordial înconjoară cele două spații ale retreat-urilor – cel masculin și cel feminin – localizate la poli opuși și care sunt dotate integral pentru confortul urban. Spațiul feminin este înăbușitor de cald (sauna), iar cel masculin aprig de rece (ciubărul), ambele simbolice pentru „crucea” pe care trebuie să o parte cele două genuri. Nu este posibilă o existență blândă, trebuie să suferi pentru atingerea sinelui tău ideal. Materialele care alcătuiesc scenografia impresionează prin realism. Eclerajul conturează răcoarea zilei și romantismul nopții creând o atmosferă onirică ce pare extrasă din atmosfera shakespeareană a piesei „Visul unei nopți de vară”. Dispunerea scenică a elementelor – atât a celor mobile cât și a celor fixe – polarizează însăși spațiul între masculin și feminin. Obiectele scenice și maleabilitatea lor comică sunt semnificative și însoțite de o simbolistică locală susținută intens de universul sonor.
De cum intră în sală, publicul ia contact cu atmosfera romantică încă neinvadată de aceste suflete pierdute pe fundalul sonor natural asemănător acelor clipuri de pe internet: „forest sounds for meditation – high frequency – spiritual cleansing”. Muzica originală asumat asamblată pe teme folclorice de Bocsardi Magor vine în contrapunct cu predicile celor doi idoli, o natură sau a stare de a fi prost înțeleasă și diseminată de cei doi impostori.
În final răsună „Toată lumea-mi zice lotru”, iarăși o ironie adusă celor doi guru. Vocea Ioanei Radu răsună cu atmosfera unor vremuri ce par mai bune doar îndulcite de nostalgia trecerii timpului și mitificarea prin simpatie a celor care se abat de la calea bătătorită a legii.
Cele două grupuri, cel feminin și cel masculin, în mișcare se aseamănă cu două cete mitologice: bacantele și satirii ridiculizați azi (Euripide, de ce ai coborât panteonul în lumea muritorilor?). Ajutată de coloana sonoră, Alice Veliche conduce personajele în mișcări de masă particularizate în funcție de tabăra de care aparțin, poziționări după ierarhii circumstanțiale și antrenamente fizice. Doi cursanți din tabăra masculină intră într-un duel fizic construit pe o tensiune sexuală neasumată – sau intenționat ignorată – deoarece liderul nu aprobă astfel de relații.
Cei doi guru își asumă în discursurilor lor posturi monumentale la care renunță cu ușurința unui farsor în momentul în care predica s-a încheiat. Cei doi nu sunt decât replici ieftine fabricate din plastilină, goale pe dinăuntru, ale unor opere de artă vândute la chioșcul de suveniruri. Liderul masculilor strigă „pildă!” și toți bărbații, ca un pluton, se adună entuziasmați pentru o porție nesățioasă de înțelepciune. Regina-mamă își înduioșează până la lacrimi audiența care se prelinge la picioarele ei. Geografia spațiului construit lasă loc atât pentru izolarea cele două tabere, dar și pentru micile tatonări și interacțiuni până când, la final, avem parte de marea bătălie a sexelor.
Coregrafia interioară rulează în gol, pe un ritm care nu lasă loc de chestionare cursanților, pentru a dovedi fariseismul, trufia și minciuna și cât de periculoase pot fii, în special pentru oamenii vulnerabili. Desfășurarea acțiunii și stilul de joc actoricesc, în special a celor doi guru, invită la o analiză satirică a fenomenului de tabere de feminitate sau masculinitate. Spectatorul se simte protejat să se amuze de acțiunile celor două grupuri, dar nu este lăsat să uite consecințele nefaste la care poate duce această credință oarbă.
În distribuția echilibrată, regizorul păstrează o echivalență (inclusiv în ceea ce privește reprezentanță de gen) astfel încât spectatorii să se poată regăsi într-o gamă cât mai largă de situații. Dar, avem și un reprezentant al naturii, veverița antropomorfizată veghează cu mult umor asupra celor două grupuri jucând și rol de martor și de intrigant. Cursanții nu beneficiază de o identitate individuală statornică (nici numele lor nu se rețin, dacă au avut vreodată așa ceva) tocmai pentru că nu sunt decât unul dintre sutele sau miile de oameni cu povești mai mult sau mai puțin similare care cad pradă acestor deșarte promisiuni.
În tabăra feminină avem parte de o femeie inteligentă, independentă, un tip de girl boss care suferă după un partener masculin care nu se ridică la standardele pe care ea simte că trebuie să le aibă; soția care s-a pierdut în rolul matern și al cărui soț fuge de bătrânețe printr-o relație extraconjugală cu o femeie mai tânără; cele două surori bântuite de o sinucidere pe care nu au depistat-o și nu au reușit să o împiedice la timp, acum luptă să oprească și pe alții care ar putea avea aceeași soartă ca sora lor. Având în vedere starea lucrurilor de azi, prezența unui masculin rătăcit în tabăra feminină este deopotrivă șocantă și firească, iar construcția acestui personaj este plină de poezie și umor ironic.
Primul individ urban, reprezentant al taberei masculine, apare în fața noastră cu o întrebare existențială – aproape hamletiană – „cine-i acolo?” și setează cheia satirică de joc și de descifrare a piesei. După el urmează eroul atipic, atât fizic cât și mental, care suportă toate șicanele celorlalți bărbați care nu își pot demonstra masculinitatea decât grupându-se împotriva celui unanim socotit slab. Alți doi tineri care fugind de maturizare căută să își afirme o bărbăție ce apare doar în urmă experienței de viață și prin antrenarea mușchiului numit discernământ.
Toți aceștia caută pe altcineva care să le spună cine sunt și cum ar trebui să fie. Iată magia rețelelor de socializare: suntem mai aproape de ceilalți ca oricând, dar algoritmul caută să prezinte și să perpetueze atenția prin mijloace toxice, deci de cele mai multe ori apare comparația cu o viața ideală fabricată la care trebuie să aspiri. Iar aici intervin cei doi lideri: ispititoarea amazoană și cloșcă spirituală, Galina (jucată de Clara Popadiuc) și bărbatul alpha, liderul carismatic, Arian (jucat de Cosmin Panaite) care provin din aceeași matcă de mărunți antreprenori prădători care îndrugă truisme asemenea unei jucării pe fise. Fiind singurele personaje bine conturate și individualizate, până și numele lor sunt simbolice și intenționat alese. Galina este cloșca care își protejează puii de nebuloasa viață cotidiană fără repere. Deturnează enoriașii săi de la tratamente alopatice și – în ciuda predicii – nu își asumă tragedia subsecventă. Tratamentul deturnat într-adevăr părea a fi fără rezultat și nu putem spune că sănătatea mentală este un subiect ușor de discutat în societatea românească, de cele mai multe ori considerat tabuu și înconjurat de o lipsă de educație, duce la ostracizarea persoanelor suferinde. Aceștia sunt oamenii disperați pe care sistemul i-a dezamăgit. Deci nu pute să îi învinuim când caută alinarea în ulei de șarpe. Dar putem să învinuim șacalii care profită de pe urma lor.
Arian e un nume ce face trimitere la o ideologie extremistă ucigătoare, dar care în prezent este ambalată și prezentată într-un mod foarte benign. Prin jocul actoricesc nu putem decât să bănuim extrema către care tinde liderul alpha. Cert e că Arian își alimentează propria nevoie masculină de a fi urmat de alți masculi în timp ce îi vindecă de apucăturile societății liberale. Ulterior ne este dezvăluit istoricul comun al celor doi lider. Scindarea relației lor a dus la crearea celor doi guru. Ei înșiși au căutat ajutor într-un moment de criză individuală – născută din criza conjugală – și au preluat nu doar învățămintele ci și modelul de business. Cei doi actori sunt asumați în jocul personajelor neasumate care nu au nicio mustrare de conștiință în predica lor pseudo-științifică, autodidactă, neprofesionistă care cultivă un vid existențial în enoriașii pe care și-i atrag prin promisiuni magico-spirituale.
În momentul în care publicului i se dezvăluie consecințele urmării oarbe a acestor practici, ura și dezgustul sunt conduse cu multă responsabilitate de regizor nu doar către cei doi guru (căci în urma relevării trecutului lor îi putem înțelege dar și condamna), ci către acest sistem (pe care cei doi doar îl folosesc pentru propriul câștig) care nu poate supraviețui decât prin diseminarea de anxietate și scindare care la rândul lor hrănesc ura și răspunsurile negative necesare pentru a capta și captura atenția oamenilor și așa munciți de problematica propriei existențe aparent deșarte într-un sistem care nu validează decât tendințele aducătoare de capital în cloud.
Aveți grija la cum vă ciopliți idolii. În era post-adevăr orice e ambalat frumos și atinge o problemă personală aparent ignorată de societate nu reprezintă decât un cârlig. Devine din ce în ce mai ușor să cazi în plasa unor escroci care nu vor decât să beneficieze monetar de pe urma unor probleme vitale. Spectacolul lansează un semnal de alarmă pentru cei ce caută a se descoperii pe sine prin prisma altora. Nimeni nu poate să-ți spună cum ești sau cum ar trebui să fii.
