Invitată la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, ediția a VII-a, 2-6 octombrie 2019, scriitoarea Doina Ruști a dialogat cu Iulian Pruteanu-Isăcescu. A rezultat interviul de mai jos ce va fi publicat integral în numărul de iarnă al revistei „Dacia literară” (C.C.)
Iulian Pruteanu-Isăcescu: Doina Ruști nu are nevoie de prezentare. Dacă ar fi, totuși, nevoie de o astfel de prezentare, aceasta ar suna astfel: prozatoare redutabilă, una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane, tradusă pe trei continente și recompensată cu numeroase premii. Cum s-ar prezenta Doina Ruști însăși?
Doina Ruști: Din stirpea aventurierilor, din sămânță de călători balcanici, căci o parte dintre strămoșii mei au fost aromâni din Muntenegru, bântuiți de dorința de a-și găsi originile, după cum alții, turci, măcinați de crize religioase, au cunoscut dulceața neprevăzutului, de cum s-au împrietenit cu niște geambași neaoși, oameni cam sălbatici, care pe timpul nopții furau cai sau visau să ajungă mataragii domnești. Dar nimic din toate astea n-ar fi ajuns la mine, dacă n-ar fi existat strămoșii dinspre bunică-mea paternă, podgoreni și prăvăliași așezați, cu nume din ce în ce mai lungi, după cum o cerea moda, deveniți pe la început de secol al XIX-lea dascăli, intelectuali și mărunți scriitori. Pe scurt, aș spune că sunt un om cu sânge bătrân.
„La Iași am organizat prima revoltă, pe scările din fața Universității”
Știu că v-ați petrecut copilăria într-un sat din sudul României. Povestiți-mi despre copilăria dumneavoastră și cum ați început să îndrăgiți cărțile.
Primii unsprezece ani din viață am trăit neîntrerupt la Comoșteni, sat străvechi, înșirat pe malul Jiului, aproape de Dunăre. Casa părintească era, pe vremea copilăriei mele, un spațiu anacronic, un muzeu, de fapt, pentru că bunicii mei nu voiau să schimbe nimic din ceea ce moșteniseră. Era așezată cu fața spre sud, cum se cuvine, prin urmare, luminată tot timpul zilei. În primul rând treptele casei erau impresionante, numeroase și largi, ca o verandă pătrată, pe care de regulă se aflau scaune, perne și ghivece cu leandri. Apoi urma intrarea, căreia noi îi spuneam balcon, o încăpere făcută din sticlă – giurgiuvele înguste, albe. În balconul acesta se afla un birou de stejar, cu jilțul aferent, o piesă foarte complicată, de veche cancelarie, cu numeroase sertare, la vedere sau ascunse, cu vase pentru cerneală, împodobit cu etajere dantelate. Aici își ascundea fiecare secretele, de exemplu, fratele tatălui meu, elev de liceu, își ținea țigările într-un compartiment, făcut de el însuși, în fundul unui sertar. Tot în biroul ăsta mi-am ținut și eu primele mele însemnări literare, de care am și uitat la un moment dat.
După ce treceam prin două rânduri de uși, unele fiind obloane cu închise cu drugi și lacăte, pentru cazuri de urgență, intram în casă, un fel de labirint pânzos, impresie dată de faptul că ușile erau acoperite cu perdele, altele pentru fiecare anotimp. În această casă exista o cameră transformată în bibliotecă, o încăpere cu tavan înalt și sobă cu multe coloane, în care nu se vedeau decât bibliotecile, albe, toate făcute din blaturi rotunde, suprapuse, îngrădite din loc în loc cu stinghioare subțiri, ca țigara. Cele patru ferestre, de regulă acoperite cu storuri mâncate de molii, dădeau – două dintre ele, spre moara părăsită, pe care am descris-o în romanul meu Fantoma din moară, iar celelalte două spre sud, prin care vedeam chioșcul învăluit în viță sălbatică, tecarul bătrân și drumul care ducea, cenușiu, spre Dunăre. În încăperea asta, la masa rotundă de lângă geam, sau cocoțată pe pervazul ferestrei – un pervaz lat, tapetat cu perne de mătase – am început să citesc. Mai întâi m-am furișat, căutând cărțile de pe rafturile de sus, adică acele cărți interzise, citite doar de adulți, apoi alegând după proba primei pagini, iar în cele din urmă, în mod tolerant, acceptând listele pe care mi le făcea bunică-mea.
Ieșeancă prin studiile liceale și universitare, ce rol credeți ca a avut Iașul în devenirea scriitoarei Doina Ruști?
Am trăit 8 ani la Iași, anii școlilor. Partea cea mai bună a vieții mele s-a dus în Dulcele Târg. Aici am citit cărțile care m-au format și tot aici am învățat prudența. Pentru mine Iașiul a fost un fel de teritoriu al marilor descoperiri, ca în acele jocuri de aventură & quest, ale anilor ʼ90. Eram singură într-un oraș pe care îl descopeream cu teamă și în care număram zilele până la vacanță, când plecam la Comoșteni. Pentru mine Iașiul a fost ca acele pensioane de pe vremuri, un spațiu auster, exclusiv al școlii. Aici am scris proză scurtă, foarte la modă pe-atunci, pe care o citeam prin tot felul de grupuri, cel mai select fiind cel din jurul poetului Mihai Ursachi. Frecventam studioul de poezie al lui Noemi Bomher, cel mai snob cerc al momentului. Bineînțeles, eram nelipsită de la cercul de Comparată, al profesorului Constantinescu și petreceam ore pe la revista „Dialog”, coordonată de Al. Călinescu, unde încercam să învăț să dactilografiez. La Iași am organizat prima revoltă, pe scările din fața Universității. În luna mai mă întâlneam cu timișorenii sau cu studenții de la Cluj, veniți la Colocviile Eminescu. În revista acestui eveniment anual am și publicat pentru prima oară, lucru fără importanță pentru mine, care-aveam fumuri de prozatoare. Restul nu conta. De Iași mă leagă florile de castan din Pușkin, Conservatorul, unde aveam prieteni mulți, și Biblioteca Fundațiilor. Mă văd într-o zi de toamnă copiind cu viteză Aşa grăit-a Zarathustra, o ediție din 1929, desigur interzisă, pentru care obținusem, după multe luni, drept de lectură, la sală, pentru o zi. Două lucruri nu le-am putut face la Iași: să visez și să mă îndrăgostesc de un localnic. De-abia după ce ajungeam acasă, în camera mea, lângă fereastra în care băteau smochinii, aveam, în fine, acele vise care mi-au dat forța să scriu, mă refer la visele nopții, întotdeauna epice, ample, cu o anumită doză de ironie.
Iașul, „dulce și perfid ca o linguriță de dulceață”
Afirmați în fascinantul Manuscris fanariot că „În istoria românilor există un singur motiv de mândrie: Bucureștiul, acest oraș cu numele ca o haită de câini”. Cum vedeți Iașul?
Dulce și perfid, ca o linguriță de dulceață, așezată cu delicatețe pe farfuria de cristal. Toate instinctele îți spun să nu te atingi de ea, dar cu toate astea faci pasul, întinzi mâna, iar dacă ai gustat, îți trebuie după aceea ani și ani ca să înțelegi rafinamentul otrăvii.
Ați debutat cu Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade (Coresi, 1997). Îmi amintesc că, licean fiind, l-am consultat de mai multe ori. Cum a apărut acest dicționar? Care este povestea lui?
Simplă: nu puteam să public Fantoma din moară, dar era cerere pentru enciclopedii. Cum lucram la Humanitas, pe opera lui Eliade, n-a fost greu.
S-a spus că scrierile dumneavoastră sunt caracterizate printr-un balcanism accentuat și un imaginar cu surse diverse. Cum sunteți descendenta unor strămoși veniți de la sudul Dunării, credeți că în genealogia personală ați găsit inspirația sau genealogia personală v-a definit?
În casa noastră se vorbea cu mândrie despre strămoși, ceea ce mi-a dezvoltat curiozități și legături. Mi-amintesc că într-o vară, am auzit niște mătuși bătrâne șușotind despre un stră-străbunic. Numele lui nu trebuia pomenit. Comisese vreun delict sau doar făcea parte dintre acele secrete ale familiei. Așa că am început să mă interesez de el. Era vorba despre un fierar de pe la sfârșit de secol al XVIII-lea. Povestea lui m-a preocupat câțiva ani, până când am aflat ce făcuse. Dar investigația mi-a dat o satisfacție enormă. Când ai strămoși în spate, își cauți inevitabil legăturile cu ei. Când nu știi – nu știi și gata.
Știu că sunteți în plin turneu de promovare a celui mai recent roman publicat, Homeric (Polirom, 2019), care completează seria romanelor balcanice, începută cu Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015) și continuată cu Mâța Vinerii (Polirom, 2017). De unde titlul Homeric și ce poate fi devoalat din subiectul acestui roman „al pasiunilor damnate și al farmecelor fatale” (Paul Cernat)?
Homeric este un roman despre nume. Mai precis despre numele autorului. Tocmai de aceea și face trimitere la unul dintre cele mai controversate nume ale literaturii. A fost sau n-a fost Homer? A existat sau este doar un mit? A fost un orb, izolat de lume? Sau este acesta portretul generic al oricărui creator de poveste? De la aceste întrebări a pornit romanul, fără să mă las dusă de valurile epatării, căci Homeric narează o poveste de dragoste, din cartierul Gorgani, începută pe timp de criză, când Bucureștiul era bântuit de-o stafie înaltă, și sfârșită în miezul vieții mele cotidiene.
(Interviu realizat de Iulian Pruteanu-Isăcescu)
