Călin Ciobotari
Nu mi-a fost niciodată foarte limpede ce legături există între poetul George Bacovia și instituția teatrală din Bacău care îi poartă numele. Până și denumirea această aduce cu sine o anume ambiguitate, ea nefiind asumată cu nume și prenume, „George Bacovia”, ci trimițând la presupusa denumire latină a orașului de pe râul Bistrița. Cumva, în anii 70, când s-a decis redenumirea instituției după un nume intrat în mentalul colectiv datorită poetului, și nu formulei latinești, s-a parafat un fel de legătură accidentală, dar interesantă, între lucruri diferite, dar, iată, mai mult sau mai puțin, confluente. Probabil situația nu l-ar fi deranjat prea tare pe Gheorghe Vasiliu (Iorgu, cum îl numea mama, Bacovia, cum a ajuns poetul să-și semneze textele la început de secol XX), înscriindu-se în datele de fond ale unui om obișnuit să aibă legături cu totul și cu nimic.
Spectacolul Iorgu, așa cum îl concepe regizorul Matei Lucaci-Grünberg plecând de la romanul omonim al lui Adrian Jicu (Humanitas, 2022), nu își propune să demonstreze sau să consolideze legăturile dintre poet și teatrul băcăuan (cum a fost cazul spectacolului său de la Brăila dedicat Mariei Filotti, similar ca efort de reconstituire), ci, mai degrabă, să dezvolte teatral ceea ce am putea numi un studiu de personaj. În ton cu romanul-document al lui Jicu, Grünberg e interesat de adevărul/ adevărurile istorice, însă nu rămâne blocat în ele, construind atmosfere, situații, peisaje mentale ce se perindă liber pe fundalul obiectiv al istoriei. Nu știu cât își propune și cât reușește regizorul să demitizeze sau să altereze preconcepțiile legate de figura depresiv-intoxicată cu alcool a poetului pentru că nu îmi e deloc limpede cum mai e perceput acest poet de generațiile actuale și ce tip de mitizare mai practică școala românească în raport cu opera sa. Îi iese, în schimb, un spectacol cald, coerent și clar construit, cu un personaj plural (sunt patru excelenți interpreți ai lui Iorgu, urmărind ilustrarea cronologică a unei vieți) din care se decupează în special cel foarte atent compus de Eliza Judeu – un Iorgu poziționat oarecum dincolo de istoria propriei vieți ce rememorează și retrăiește secvențe dintr-un destin din care face și nu mai face parte. Rămânem în special cu acest Iorgu, un personaj aproape cehovian prin inadecvare la real (costumul personajului e foarte sugestiv în acest sens), prin fragilitate, apetență pentru vis și un anumit tip de duios faliment de viață.
Vizual, spectacolul se sprijină foarte mult pe ideea de a concretiza material o peisagistică interioară a poetului, un fel de ruină vegetală dominată de copacul din centrul scenei. Deși riscantă, pentru că obturează destul de mult componenta urbană a unei vieți trăită la oraș (Bacău, București), rezistă prin poeticitatea difuză, lemnoasă, pe care scenografia Iulianei Vîlsan o transportă. Light design-ul lui Costi Baciu augmentează profund această poetică vizuală, decupând atmosfere, modificând abil temperaturile scenice, jucându-se delicat cu contururile realului. Nu de puține ori, trăim vaga impresie că privim nu atât un interior de lume, ci un interior de minte umană în care se organizează amintiri, fragmente din ce a fost, reflecții despre cum a fost și așa mai departe. Frânturi de suprarealism cu tentă carnavalescă aduc ecouri ale unui realism magic autohtonizat.
Evident, într-un astfel de proiect, una din provocările majore rămâne recompunerea succesivă a unor epoci temporale și organizarea lor într-un mod logic și fluent. Botezul, bâlciul, copilăria, școala (liceul, școala militară, facultatea de drept), tinerețea, dragostea, debutul literar, războaiele, sărăcia, alcoolismul, socialismul abrupt – toate acestea nu sunt tratate izolat, ci conectate cu atente și nu lipsite de ironie observări ale schimbărilor prin care trece societatea. Relația adeseori disfuncțională a poetului cu lumea în care trăiește e punctată cu discrete citări din opera sa poetică: singurătatea, melancolia, ploaia, plumbul, cimitirul nu sunt chemate în scenă doar pentru a genera în spectator satisfacția întâlnirii cu ceva ce știe deja, ci și pentru a sublinia deritmarea adâncă dintre un om și istoria în care s-a văzut plasat. Grünberg închide totuși senin spectacolul, cu un accent puternic pus pe ideea de familie ca refugiu, ca algoritm funcțional și simbolic-compensatoriu al prăbușirii. Părții finale, cu oameni ai muncii și literatură proletcultistă, îi e contrapusă cu tandrețe imaginea unui om trist și obosit ce se odihnește în brațele soției și copilului. Moartea e, în sfârșit, odihnă…
Spectacolul e bine susținut de o echipă actoricească foarte precisă, fluidă, traversând cu dezinvoltură personaje și epoci, compunând plauzibil contururi ale unei lumi apuse, dar al cărei palpit încă persistă în timpul nostru, cel din care privim la toate acestea. Se lucrează pe detaliu, se construiesc personaje vii, cu conținut, ce intră și ies într-o serialitate amețitoare și seducătoare. Umorul survine frecvent, împiedicându-ne să ne cufundăm definitiv în tristețile de fundal. Îl privim pe Bacovia, empatizăm cu el, ni-l asumăm. E unul de-ai noștri, cu toate ale lui și ale numelui lui…
Teatrul „Bacovia” Bacău – Iorgu, după romanul lui Adrian Jicu. Regie: Matei Lucaci Grünberg. Scenografie: Iuliana Vîlsan. Light design: Costi Baciu. Sound design: Carl-Angelo Kivu, Benjamin Müller, umbre Michi Murafa. Cu: Alexandru Bodron, Valentin Braniște, Minodora Broscoi, Bogdan Buzdugan, Eva Cosac, Florina Găzdaru, Corina Goranda, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Ștefan Ionescu, Eliza Noemi Judeu, Daniela Vrînceanu. Data vizionării: 15 noiembrie 2026















