Andra Colidiuc
Spectacolul Regina nopții (regia Leta Popescu) de la Teatrul „Fani Tardini” Galați debutează ca o fabulă. Spectatorul se regăsește alături de animalele din gospodărie care asistă la peripețiile acestei familii numeroase. Toți membrii familiei s-au adunat pentru a aștepta moartea străbunicului Grigore – un Godot rural care și-a anunțat plecarea, de data aceasta, în doar trei zile. Moartea este tratată comic, așteptarea devine rutină și ritmul, deși dinamic, face spectatorul să se obișnuiască cu această existență suspendată. Pare că moartea pentru care toți ne-am adunat să o așteptăm nu va mai sosi niciodată și nici nu mai pare atât de drastică.
În cazul acestui spectacol vorbim despre Leta Popescu în dubla ipostază: de regizor și dramaturg. Textul, scris cu o atenție aparte pentru limbajul viu, oralitatea autentică și ritmul vorbirii populare, tratează cu un umor specific românesc și cele mai tragice etape ale vieții – moartea – cât și polemicile post-moderniste de tipul războiului social dintre sexe sau identitatea sexuală. Umorul devin o strategie de supraviețuire a unor mentalități, a unui stil de viață și a unui fel de a fi pe cale de dispariție. După cum mărturisește chiar Leta Popescu, textul spectacolului „Regina Nopții” a fost scris cu gândul la amintirile din copilărie petrecute la țară. Dar, fiind adepta stilului de lucru colaborativ, actorii au contribuit cu povești personale din sfera rurală. Antologia de experiențe cusută invizibil prin dramaturgie și regie stârnește în sală introspecția asupra identității, memoriei și relației noastre tot mai fragilă cu rădăcinile noastre comune.
Am avut ocazia să văd spectacolul în cadrul Festivalului Internațional de Teatru și Arte Performative de la Brăila. Deși de majoritatea spectacolelor pe care le-am văzut în cadrul festivalului nu prea auzisem, de „Regina nopții” știam, iar așteptările erau imense. Cu un anotimp în urmă Oana Mogoș câștigase premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru interpretarea personajului Valeria din acest spectacol. Deci eram pregătită să fiu surprinsă, dar socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg și cu atât mai surprinsă am fostla final.
Încă de la primul contact cu spațiul propus în acest spectacol, publicul este inspirat către o anamneză nostalgică a casei de la țară. În special în România, zona rurală, casa bunicilor cu ograda și animalele lor creează încă, în colectivul mental, senzația de apartenență – un punct comun care leagă generații de același spațiu. Fiind un spectacol de autor, viziunea regizorală și cea dramaturgică merg mână în mână. Leta Popescu abordează în spectacolele sale teme ale prezentului, fără a face un tip de teatru militant sau tezist, ci încercând să depisteze vibrațiile lumii trăite împreună cu echipa artistică. „Regina Nopții” nu este o excepție. În parcursul ei regizoral, temele abordate în spectacolele sale par să se subordoneze uneia singure: vulnerabilitatea (tratată în diferite sfere de interes).
Sub umbrela atmosferei rurale se adăpostesc diverse teme care mai banale, care mai comice, care mai primordiale, care mai existențiale: „războiul cultural” dintre Moldova și Ardeal, rural versus urban, apartenență versus dezrădăcinare, moștenirea familială, păstrarea tradițiilor sau abandonarea lor în momentul în care acestea devin toxice, nostalgia evocată de spațiul respectiv cu toate specificitățile sale, lupta dintre generații, masculin versus feminin, moartea și toate tradițiile și obiceiurile care o înconjoară, sfera magică a negrăitoarelor, rușinea socială argumentată de presiunea legilor nescrise din comunitățile rurale și evident acea doză de magic pe care o regăsim doar în amintiri. „Regina Nopții” e un spectacol prin care ni se spune în același timp că nu suntem centrul universului, dar și că nu suntem singuri, o experiență anti-vanitate, anti-individualism și pro-empatie.
Tind să cred că povestea expusă publicului încorporează complet statement-ul artistic al regizoarei. Acesta a fost gândul care m-a urmărit pe parcursul întregului spectacol: nu sunt singură. Cel mai frumos lucru este să sărbătorim viața fiecăruia așa cum e și să nu uităm datoria morală și socială pe care o avem unii față de alții datorită simplului fapt că existăm acum în același timp unii lângă alții. Concluzia e clară pentru mine deoarece am plecat de la acest spectacol și am sunat-o pe bunica mea – pe mamaia mea – de care, în majoritatea timpului, uitam că există și că mi-a oferit cele mai frumoase vacanțe când eram copil.
Textul funcționează ca o enciclopedie interactivă a împăcării dintre aceste două sfere antipodice: ruralul și urbanul și tot ce reprezintă fiecare dimensiune. Tradiția și trecutul cu toate părțile lor rele par mai dulci, fidel accepțiunii regizoarei: umanismul bate teoria. De aceea spectacolul nu cade în categoria teatrului social sau politic, tema preponderentă este apartenența, rădăcinile care nu trebuie uitate într-o lume preocupată de polemici care nu își au locul în ograda bunicii sau care pălesc în fața problemelor de supraviețuire (fizică sau spirituală). Casa bunicii rămâne un acasă pentru patru generații, în cazul acestei familii, plus regnul animal – natura care rămâne martora impasibilă în înțelepciunea ei dionisiacă, deși până și aceasta plânge la final.
Ritmul spectacolului pare împrumutat dintr-un basm popular. Alternanța dintre dialog, monolog și segmente cântate cu refrene repetate, începutul povestit ca un basm de Țap, toate acestea încapsulează un ritm idilic al vacanțelor de la țară. Până și animalele, fie din ogradă, fie sălbatice sau aciuate prin jurul casei, joacă rolul lor. Se construiește un ritm sinusoidal coerent cu rutina rurală: noaptea e o liniște teribil de plăcută sau de agasantă, în funcție de monologul interior, dimineața e grea și trebuie animată căci imediat vine ziua și sunt multe de făcut prin ogradă, sarcini ce trebuie împărțite în funcție de tradiție și de dibăcie, până și munca poate fi un travaliu plăcut când e cântată și coregrafiată, iar seara totul se liniștește. A doua zi totul se repetă cu diferențele pestrițe de rigoare. Ciudat că viața pare mai frumoasă la țară: amintirile ne trădează subiectivitatea. Majoritatea dintre noi (mă refer la generația mea, din bula urbană, născuți și crescuți cu asfalt, reprezentați de nepoata crescută la oraș, de sora care a fugit din mediul în care a fost adusă pe lume și care ea însăși dorește o dezrădăcinare și mai adâncă prin continuarea studiilor în străinătate) am fost la bunici la țară doar în vacanțe, când viața era frumoasă și caldă și totul înflorea și respira. Nu am fost martori la greutățile care alcătuiesc în mare parte existența rurală. Nu știm cât de apăsătoare e singurătatea și liniștea când casa e goală și doi bătrâni se înghesuie într-un pat lângă sobă cu o lumânare aproape în caz de orice. Nu înțelegem decât prea târziu de ce țineau ei atât de mult la tradiții și obiceiuri, căci acestea, de cele mai multe ori, necesitau prezența familiei cât mai numeroase. Dezrădăcinarea cuplată cu stilul de viață urban proliferează în noi individualismul, pe când Valeria trăiește în comunitate cu familie, vecini, animale, natură, ea este comunitatea.
După cum ne mărturisește chiar dramaturgul-regizor, Leta Popescu crede în munca de echipă, dar să nu uităm că în teatru nu există democrație. Decizia finală și repercusiunile aparțin în întregime regizorului. Scenografia, semnată de Bogdan Spătaru,deservește întrutotul universul dramaturgic. Spațiul utilitar aglomerat de tot soiul de instrumente aparținând unei gospodării complete de la țară trezește în memoria colectivă experiența rurală și funcționează și ca obstacol pentru cei obișnuiți cu confortul urban. Într-un astfel de spațiu, vizitatorii trebuie să se acomodeze cu spațiul și nu invers cum este cazul spațiului urban.
Ni se prezintă interiorul unei case simple: o singură încăpere sub acoperișul căreia se înghesuie generațiile familiei. La prima vedere, impresia lăsată de scenografie este aceea a unei case memoriale: goală și cu lipsurile evidente din cauza investițiilor slabe sau lipsă, dar care, odată cu apariția personajelor și derularea poveștii, prinde viață, exact cum un ghid potrivit poate reanima amintirile unei case-muzeu. Tot ce se întâmplă este cuprins în casa și ograda bunicii, restul satului nu există în afara căminului. Așa se simțea și în amintiri. Inclusiv vecinii care veneau, păreau că făceau parte din același univers restrâns și casele lor existau undeva departe ascunse sau izolate de natură.
Materialele din care este construit decorul aparțin unei sfere industriale care duc cu gândul spre lucrările de renovare făcute de „meșterii pricepuți ai familiei”, lucrări care nu se termină niciodată. Scenografia denotă un spațiu care are veșnic nevoie de reparații, unde simțul estetic, decorațiile, atmosfera dată de aranjamente de design interior nu își au locul – interesant că regina nopții (planta) se mai numește și tutun ornamental. Prin găurile lăsate intenționat în pereți, fie uși, fie ferestre la nevoie, putem vedea perdelele albe, diafane pe unde se plimbă lady Di, un destin tragic, pierdută și evitată din cauza dogmelor învechite din comunitățile rurale.
Elemente mobile, gălețile de metal, transformă spațiul industrial din camera de zi în bucătărie, grajd, grădină, țarc și orice alt spațiu specific unei ogrăzi. Singurul element care distruge unitatea spațială sunt microfoanele care nu servesc decât un rol utilitar. În final, convenția este acceptată și atâta timp cât actorii nu se împiedică de ele, aproape că trec neobservate.
Scena este organizată pe planuri orizontale suprapuse în adâncime și interpuse prin modificarea decorului sau mișcarea scenică. Podeaua înclinată – un detaliu poate nesemnificativ, dar nu cred că am văzut vreo casă de la țară care să abia unghiuri sau planuri perfect drepte – funcționează ca un liant între planuri și oferă variație unui spațiu, de altfel, minimalist.
Rolul principal al costumelor din acest spectacol este acela de a semnaliza contextul din care provine fiecare personaj cu statutul și preocupările fiecăruia. Culorile folosite sunt spălăcite și aparent aleatorii, fără a ține cont de vreo estetică a culorilor. Femeile pun pe primul loc utilitatea, deci șorțul e nelipsit. De asemenea, baticul, tot utilitar, dar și tributar unei concepții mai vechi prin care femeile măritate nu avea voie să umble cu părul despletit; la bază, cămășile înflorate și câte o vestă tricotată all season. Bărbații optează pentru confort, deși cei tineri aleg pantaloni de trening și tricouri sau cămăși, cei mai în vârstă poartă doar pantaloni și cămăși cu mânecile suflecate. Personajele care vin de la oraș sunt diferite: nepoata, deși se adaptează la spațiul rural fără greutate, poartă blugi și o jachetă de fâș (versiunea tik-tok fashion a unei ținute adecvate pentru mediul rural). Mama ei sosește în uniforma corporatistă, costum negru cu sacou și pantofi cu toc. Toate costumele, indiferent de cine le poartă, au un singur punct comun: papucii de plastic. Cum poți să gospodărești în Jordani sau stilleto? Nu poți. E o mândrie că fata cea mică a reușit la oraș, dar iată că relația ei conjugală se prăbușește, tocurile stilleto se năruie în bălegar și se împiedică de găleți. Într-un final și ea ajunge să dea jos sacoul și pantofii cu toc atât de prețioși ei – doar e simbolul victoriei ei personale în a scăpa de destinul familiei, dar se pare că nici așa nu e mai bine. Poate e un clișeu, dar din această renunțare parțială a costumului urban înțelegem că familia e importantă. Nu există o rețetă perfectă despre cum să împaci cele două lumi – cea din care provii și cea de care vrei să aparții acum – dar a le accepta pe amândouă așa cum sunt, înseamnă să te accepți pe tine însuți cu toate părțile, și cele bune și cele rele.
Animalele antropomorfizate nu sunt deghizate complet: câinele, în loc de urechi, poartă o cușmă. Machiajul nu schimbă complet fizionomia actorilor. Materialele folosite în costumele lor sugerează blana sau penajul. Aparte este doar țapul ce ni se prezintă mai mult ca un moșneag înțelept, un Moise cu toiagul său care desparte planul real de cel fabulistic și conduce publicul prin această poveste.
Lumina lucrează în strânsă colaborare cu scenografia minimalistă și simbolică, ajutând la definirea spațiului rural moldovenesc și la sublinierea dinamicii dintre personaje și timp. Spectacolul, fiind o „comedie nostalgică” ce explorează memoria copilăriei și trecerea timpului, folosește lumina pentru a crea tranziții între planurile realiste și cele simbolice (prezența animalelor antropomorfizate, așteptarea morții, ostracizarea și misterul creat de bârfele din sat).
Proiecțiile video funcționează în tandem cu scenografia minimalistă și ajută la sugerarea atmosferei rurale sau la trecerea timpului, fără a crea decoruri virtuale imersive. Abordarea vizuală rămâne una teatrală clasică, punând accent pe actorie și lumini, proiecțiile fiind utilizate discret pentru susținerea narativă și nu ca element central de scenografie dinamică. În anumite momente, lumina difuză și siluetele create contribuie la estetica de „metafizică populară”, sugerând prezența bunicilor sau a amintirilor ca forme evanescente. Această abordare vizuală susține tematica spectacolului: o călătorie nostalgică în memoria copilăriei, unde detaliile realiste contează mai puțin decât conturul emoțional și simbolic al personajelor
Universul sonor conturat servește spațiul prezentat și anume acela rural. Veselia ritmurilor de folclor, tânguirile specifice doinei, chiuitul sau înjurăturile, sonor, spectacolul e atât de dinamic și de plăcut încât tăcerile par mult mai apăsătoare. Fiecare personaj are partitura sa, nu doar muzicală, cât și vorbită câteodată în dulcele grai moldovenesc, alteori cu iz ardelenesco-maghiar. Momentele muzicale animă atmosfera chiar și atunci când vine vorba de muncă și contribuie la nostalgia evocată. Recunosc că nu mă așteptam să existe și partituri muzicale în acest spectacol. Intervențiile muzicale nu funcționează în regim de musical, ci pare că se cântă de bine ce le e personajelor și devin un element cheie în descifrarea textului și a relațiilor interpersonale și/sau inter–generaționale. Nu avem parte de un folclor reinterpretat ci de o creație colaborativă de folclor (muzica de Csaba Boros, versurile de Oana Mogoș). Prin muzica originală, acest spațiu-stereotip prezentat devine singular prin propriul folclor.
Viziunea coregrafică servește o viziune regizorală dinamică. Mișcarea scenică care pune foarte bine în valoare podeaua înclinată și suprapunerea planurilor orizontale ale scenografiei, este completată de momente coregrafice jucăușe cum este momentul de „înfruntare” dintre masculin și feminin și veșnica discuție despre cine face mai mult. Concluzia este că femeia e gâtul care mișcă capul bărbatului, deci amândoi conduc, dar fiecare spune că ei sunt mai importanți. Valerica este nucleul familiei în jurul cărei se construiesc celelalte relații, toate certurile își găsesc împăcarea în ea, chiar și când vine vorba de animale. Fiind servili mentalității specifice spațiului rural, atât Valerica cât și Lămbiță sunt tributari și perpetuează stereotipuri toxice, dar sunt iertați căci atâta știu ei.
Deși cu o prezență restrânsă pe parcursul piesei, mișcările actorilor care întruchipează animalele ar trebui să faciliteze o traducere a limbajului nonverbal animal în cel corporal uman. Cea mai reușită negrăitoare este găinușa jucată de Elena Emandi, care se folosește de atribuțiile fizice la maxim. Sunetele stridente transmit mai mult decât ar putea cuvintele în situația în care găinușa noastră așteaptă să-și îndeplinească rostul de mamă. Singura excepție de la această coregrafie animalică este țapul, care încă de la început ni se prezintă ca un reprezentant al naturii, al ordinii naturale, pare un dublu al străbunicului în regnul animal și atunci este mai apropiat în gestică și limbaj nonverbal cu Grigore decât cu celelalte animale. Sau poate Grigore, (presupus) aflat în pragul morții, este mai aproape de ordinea naturală.
Coregrafia interioară a sentimentelor fiecărui personaj se împletește perfect și alternează de la un actor la altul. Situațiile sentimentale se succed întocmai ca o horă nesfârșită. Iar când muzica s-a terminat, liniștea e mult prea apăsătoare.
Distribuția este numeroasă și oarecum bine echilibrată, reușind să ofere câte un personaj reprezentativ pentru toate categoriile: copiii care au rămas în mediul rural și au urmat destinul părinților, bunicii care nu concep un alt stil de viață, copiii care au reușit să fugă în mediul urban și care au dubii încă dacă au făcut alegerea corectă, nepoții care sunt mai mult străini decât neam, care și ei, la rândul lor visează la o altă plecare, nepoții care nu au avut șansa pe care o oferă mediul urban. Dar dintre toți se remarcă Valerica. Interpretarea Oanei Mogoș este cu adevărat magistrală. Seninătatea și forța vitală care curg prin fiecare por al personajului fac moartea ei cu atât mai impactantă. Asumarea prin corporalitate, costum, accentul moldovenesc, expresivitatea facială și gesturile solare te fac să crezi că actrița Oana Mogoș e un rol interpretat și nu Valeria. Nodul care leagă toate personajele, atitudinea asumată de lider, motorul acțiunii narative, toate aceste atribute creează un stereotip, o matrice care conturează tipica femeie de la țară care crește generații și conduce o gospodărie. Femeia țărancă care are grijă de toate animalele cu aceeași tandrețe nesiropoasă sau idealizată cu care are grijă și de nepoții ei, mama care ține să-și educe fetele să nu ajungă de ocara satului, soția care are grijă ca un dictator simpatic și de emasculatul Haralambie, poreclit Lămbiță, într-o relație ciudat de bine armonizată și plină de iubire nerostită, și fiica devotată care are grijă să-și petreacă tatăl cu tradițiile necesare și înconjurat de neamuri. La sânul Valericăi – a lu’mamaia – toți redevenim copii care se adăpostesc la cald de toate răcelile vieții de adult. Atât de mare este prezența Valericăi încât spațiul, luminile, costumele, totul pare să se miște doar prin voința ei.
Finalul este – ca să rămân în temă – bomboana de pe colivă. Este neașteptat și sfâșietor de trist în seninătatea și umorul lui. Tot ce se naște trebuie să moară. Dar există o ordine și în tragedia asta. Valeria e cea care moare. Chiar și după moarte, grija Valericăi este să lase totul în ordine și să dezlege toate nodurile care îngreunează viața familiei sale. Moș Grigore trăiește să-și îngroape copilul. Lămbiță își urmează soția peste trei zile. Femeia care conține în sine atâta viață, care le încurcă și le descurcă pe toate, se stinge aproape neobservată, dar lasă în urmă o moștenire mai bogată decât casa care stă să cadă, lasă în urmă amintirea și sentimentul apartenenței. Ea este locul pe care mulți îl au în minte când spun acasă. Și oricât de departe ar fi, toți vor știi că undeva, cândva acasă îi va aștepta mereu cu brațele deschise, fie și doar în amintiri.
