Alexa Visarion
Prieteniile bucură viața, înseninează sufletul și dau lumină gândurilor. Aleargă pe nisipul fierbinte, între uitare și neuitare și cuprind nespusul tăcerilor în văzul amintirii. Prieteniile întăresc verbul a trăi, a trăi cu imaginație. Închipuirea și realitatea hrănesc organic cuvintele neștiutoare de înțelesuri sau sărăcite prin uzură. Navigăm cu simțurile dilatate printre fiordurile de neliniște ale unui destin în ispășire. Mici în marea lume mică, atârnăm în axa oceanelor ce își tăinuiesc adâncimile, căutăm clipele aprinse de fiorul speranței, ridicând ochii minții spre Cer, pentru a ne încălzi de frigul spaimei. „ Moartea e viața trăită/ Viața e moartea ce vine”- refrenul unui fadou argentinian care nu mă părăsește…
Fără de vârstă, fără țarcul etniilor, a naționalităților, a masculinului și femininului în posesivă provocare, fără de supunere religioasă și dependență ideologică în cele mai multe cazuri, Prietenia e un proiect divin, excomunicat din umanitatea de consum. Spovedanie a adevărului din imperialismul falsificărilor, această arhitectură morală se înalță pe temeiuri de afectivitate cucernică. Ea răzuiește de vanitate și orgoliu, de nimicnicie și frivolitate, de conjunctural opresiv și logoree degradantă – Trăirea, virtuos altruistă, înnobilată de puritatea comuniunii interumane. „Transmitem nu ceea ce vrem/ Transmitem nu ceea ce știm,/ Transmitem ceea ce suntem” (Jean Jaures)
Norocul meu ursit de Dumnezeu a fost pândit din ungherele ticăloșiei de câțiva impostori neoameni… dar… Calea de lumină, starea de veghe și vrajă, spațiul taină al întrebărilor fără răspuns, loc de zămislire a dragostei și chinului, zbor prin gânduri spre Calea Lactee am primit-o în Dar, de acolo… de Sus.
Am fost rostuit ca mesager-mărturisitor al creației în teatru și film. Gonesc de peste jumătate de veac prin melancolia trecerii, înghiontit de amenințarea de a fi fericit… „Și dacă suntem fericiți, ce facem?”- S. Beckett
Mi-a întărit energiile credinței, prieteniile ecou, comuniuni și dialog în lăcaș de lumină. Prietenia e mereu fertilă în lumea artei. Ea reconstruiește continuu exprimările și expresia ce însănătoșește conținuturile ideatice ale viziunii reformatoare despre ceea ce avem de spus lumii. Traseul inedit al prieteniilor mele, a avut un partener mitic profund și tulburător – Vinul. Vinul princiar, vinul care trăiește prin chemare poetică, martor al mărturisirilor, al pătrunderilor neliniștitoare în adevăruri mereu amânate, în semnele heraldice ale unei enciclopedii a cuprinderii sufletului în visări meșteșugite, în interogații deschise… Corupător de virtuți și răpitor de identitate când i se pângărește noblețea în beție, vinul, prunc al zeului Dionysos, dezlănțuie trăirile cele mai mistuitoare și le eliberează în vulcanice descătușări.
Nu trebuie uitat, teatrul a prins viață și însemnătate din ritualul bahic. Voi rândui vorbele în ironie și autoironie testamentară (sic) povestind triumvirate și conferii nocturne, rânduite după gustul aducerilor-aminte ale aromelor licorii de împărtășanie, sângele Domnului, fără a le supune în ierarhia calendaristică a anilor, în cele două secole care mi-au găzduit viața și creația.
George Banu și Place des Vosges cu Café de Flore – locul preferat al lui J. P. Sartre unde amintirea tinereții a fost aprinsă de un Bourgogne Pommard 1er Cru care ne-a ținut până târziu în noapte, iar apoi pe bătrânul pod Marais am vorbit despre România orfană, despre spectacolele lui Penciulescu și Pintilie, despre exil…
La Cracovia după spectacolul dostoevskian Posedații – realizat de Andrzej Wajda într-o locație de legendă am ascultat în tăcere ceea ce povestea sufletul maestrului despre moarte și credință, despre Zbigniew Cybulski și accidentul ticălos, despre Polonia înroșită… Toată spovedania era prinsă în rubiniul unui Barolo de Piemonte.
La Reykjavik după premiera islandeză a spectacolului D’ale Carnavalului pe scena Institutului Național de Teatru, distribuția excitată de energiile spectacolului a ajuns la vila de pe malul Atlanticului a lui Baltasar Kormákur, interpretul lui Crăcănel, atunci tânăr actor, astăzi un binecunoscut regizor de teatru și film, învăluiți de multele sticle de Rioja, vin care ne-a invitat la dans și cântec toată noaptea. Arriba, arriba, arriba!
La New York, împreună cu Daniela și Thanos Kamiliotis, într-un restaurant grecesc din Soho, am așezat amintirile în lacrimi de bucurie, alintându-ne dorurile cu vinul de Nemea. Tot la New York în restaurantul Joe Allen împreună cu Tom Christopher, Judith Leverone și Lili Flanders am ciocnit câteva pahare de Barbero d’Alba pentru bucuria de a fi lucrat împreună Unchiul Vanea la Teatrul Actorilor din Louisville.
În Germania, la Freiburg, după premiera Neînțelegerii lui Albert Camus am înseninat noaptea cu vinuri de Rhin, până când soarele ne-a trimis spre odihnă. După premiera Richard III la Milwaukee, Ihab Hassan, celebrul critic al postmodernismului și soția sa Sally, m-au invitat la un soupertime la vila lor de pe faleza lacului Michigan și am vorbit ore în șir despre unicitatea personajului shakespearian cu paharele pline de rubiniul Chateau Neuf-du-Pape. Dimineața, după o plimbare a privirilor noastre peste întinderea lacului, Ihab l-a sunat pe Mircea Eliade la Chicago. În aceeași după-amiază am mărturisit Profesorului proiectul meu cinematografic inspirat de Meșterul Manole. Doamna Cristinel ne-a servit cu un pahar de vin Pouilly-Fume. Am plecat de acolo călătorind prin opera lui Eliade.
La Stockolhm, într-o noapte de Înviere, în locuința lui Radu Penciulescu cu căldura sufletească a sudului am închinat câteva pahare cu Gertrud și Radu dintr-un Malbec argentinian… câtă bucurie, câte voci ale gândurilor, câte uși deschise teatrului…
În California pe plajele Pacificului la Marina del Rey sau Santa Monica, după o repetiție cu Vassa Jeleznova de Gorki am vorbit cu Robert Benedetti despre teatrul european despre spectacolele marilor regizori ruși, despre școala de teatru Walt Disney de la Valencia California. Am povestit împreună cu un Cabernet Sauvignon din Napa Valley.
La Moscova, la Moscova… după vizionarea cu scântei de pe scena Teatrului de Artă cu spectacolul O noapte furtunoasă, am petrecut la dașa teatrului MHAT în afara Moscovei cu Oleg Efremov și Innokenti Smoktunovsky, am cântat, ne-am îmbrățișat și sărutat de trei ori, rusește… vinul era georgian, adânc de istorie, iar Innokenti Mihailovici îmi spunea că, cu mai bine de 6000 de ani, vinul s-a născut în Georgia pentru a însoți iubirea și tristețea… vin de taină, vin de înălțime a gândului.
Tot la Moscova, după spectacolul Sfânta Sfintelor regizat de regizorul basarabean Ion Ungureanu exilat la Teatrul Armatei din capitala URSS, ne-am întalnit cu autorul piesei, Ion Druță, și am închinat pentru Eminescu, pentru Moldova lui Ștefan, pentru neam și credință, Negru de Purcari și, în zori, ascultând Balada lui Ciprian Porumbescu, am plâns.
După premiera Carnavalului pe scena Teatrului Național din Chișinău, Petru Hadârcă a invitat întreaga distribuție pe malul unui lac la poalele pădurii. Chitară, fete frumoase, cântecele lui Volodea Vîsoțki și mult vin roșu din Mileștii Mici și Cricova… Doamne, ia-mă acasă!
Trec în goană acum prin São Paulo și Setúbal, Ulm și Budapesta, Bologna și Shanghai, Lima și Corint, unde prieteniile au avut sigiliul vinurilor din Noua Zeelandă și Africa de Sud, din Australia și Chile.
Am avut privilegiul să închin gândurile mele teatrului ridicând un pahar de Meursault, în Dallas în locuința lui Robert și JoAnn Corrigan împreună cu Jan Kott. Am vorbit atunci despre universul shakespearian. Văzuseră spectacolul meu Richard al II-lea la Festivalul Shakespeare din Kentucky…
Doamne, o singură data până acum am primit binecuvântarea Chateau Lafite Rothschild 1959 în apartamentele din Neuilly-sur-Seine ale lui Leonid M. Arcade. Lucram la piesa sa, Revoluția oarbă.
Și acasă, în România, am petrecut cu prieteni de suflet și gând la Iași și Sibiu, la Cluj și Oradea, la Constanța și București. Vinurile de Sâmburești, de Săhăteni, Sole și Selene de Recaș, Busuioaca de Bohotin 1976, Grasa de Cotnari 2000, toate au înflorit bucuria întâlnirilor noastre.
Prin Constantin Chiriac am ajuns să cunosc vinurile Cramei Oprișor, partener fidel și de durată al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. După Noaptea bufonilor, Constantin Chiriac ne-a invitat pe Ilie Gheorghe, Marian Râlea și pe mine să ciocnim Fetească Neagră din seria Caloian a Cramei Oprișor. Am auzit atunci de vinurile de înaltă calitate Smerenie, Ispită și Passarowitz.
Sommelierul Mihai Vișoiu mi-a mărturisit despre Oltenia Profundă: „Smerenie este primul vin din România care a parcurs un drum invers: de la nume şi idee la licoarea închisă în sticlă. S-a vrut a fi un tribut adus sufletului nemuritor şi credinţei nesmintite, călugăriţei din chilie care se roagă pentru fiecare om întâlnit sau de care a auzit. Alchimia lui Liviu Grigorică şi puritatea soiurilor lucrate de Veronica Gheorghiu au fost exploatate la maximum pentru a obţine un vin care „închide” această atmosferă. Asprimile tocite ale rasei călugăreşti – surprinse în taninii catifelaţi, cu astringenţe plăcute. Răcoarea chiliei – descoperită în urme aproape imperceptibile de mentă şi eucalipt. Viaţa de zi cu zi – regăsită în parfumul de gutuie lăsată în fereastră şi de cireşe supracoapte. Pentru acest cupaj inedit s-au folosit trei soiuri de vinuri roşii de la Crama Oprişor: Shiraz, Pinot Noir şi Dornfelder. Fiecare dintre vinurile folosite a fost maturat în baric de stejar. Supunere, modestie și bună cuviință ar fi traducerea directă a cuvântului de pe etichetă. Probabil Liviu Grigorică și Veronica Gheorghiu, părinții vinului și-au dorit să obțină de la cel care-i învârte licoarea-n pahar. Ah, iar la ce am în pahar e demn de studiat smirnă! Un vin care ne îmbie către meditație, în Biserica sufletului nostru, un povestitor desăvârșit care cere timp să-și spună povestea.”
Am cumpărat cu pasiune și drag vinurile recomandate.
E sfânta zi a Învierii Domnului. Stau la masa sfințită cu dragoste și credință, față în față cu Veronica. De 54 de ani nu ne putem părăsi iubirea… Ridicăm paharele cu Smerenie: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Ne privim: Doamne, ce vin… ce cuprindere a vieții în aromele lui. Mai pun licoarea Smereniei din nou în pahare. Ieșim în grădină, plouă cu petale de măr, de cais și de cireș înflorit. Râdem amândoi cu lacrimi șiroind pe obraji. Smerenie din Crama Oprișor înalță bucuria și te apropie de taina dragostei. Ne povestește sufletele și ne cuprinde în îmbrățișările bucuriei. Atingem paharele. Clinchet de cristal, lacrimi și bucurie… „Adevărat a înviat!”
