Emina Căpălnășan
De câte ori n-am spus, oare, mai glumind, mai glumind… serios: Taci din gură!? Putem tăcea și din altceva, s-ar întreba, probabil, cei care corectează doar de dragul de a corecta? Cât de conștienți suntem noi, vorbitorii, de faptul că este o repetiție? Contează, oare? Pentru cine?
Cobor până jos. și Urc eu sus imediat. Le auzim? Le folosim? Este desigur inutil să consultăm dicționarul și să căutăm definiții și explicații în acest caz – evident că se repetă ideea ascensiunii și cea a descendenței. Am văzut cu ochii mei! – o propoziție care poate îndupleca și cel mai sceptic om. Să nu lungim inutil lista cu pleonasme. Este evidentă repetiția parțială a sensului, dar la fel de evidentă este intenția vorbitorului de a accentua o idee. Sunt chiar consemnate în dicționare alăturările: cât vezi cu ochii sau cât poți vedea cu ochii, cât (îți) vezi cu doi ochi, cât vede ochiul, cât se vedea cu ochii ori ce-mi văd/văzură ochii! Prindem valoarea stilistică, nu? Sunt clare asigurările date de către emițător!
Găsim în aproape orice studiu dedicat pleonasmului liste care includ alăturările: rablă veche, rezultate obținute, averse de ploaie, a coborî jos, a urca sus, limonadă de lămâie. Câteva dintre acestea au explicații, dar și povești și pot naște discuții care stau sub semnul acceptării și al intrării lor în rândul sintagmelor obișnuite. Nu de puține ori, chiar paginile dicționarelor ne ajută să reinterpretăm chestiuni stabilite cândva de către lingviști consacrați. Cu riscul de fi repetitivă, n-am fi mai săraci fără: L-am văzut cu ochii mei.; Taci, mă, din gură!; L-am auzit cu urechile mele, crede-mă!?
Miezul discuției: o chestiune mai puțin discutată: contradicția în adaos. După cum ne transmite denumirea, acest nonsens, practic, este o greșeală care se produce la nivelul semantic al unei alăturări care presupune nu o repetiție (ca în cazul pleonasmului), ci o contradicție. O asociere improprie, pe scurt, care nu urmează o logică impecabilă, ci una strâmbă. Doi gemeni – pleonasm, trei gemeni – contradicție în adaos (prin raportarea strictă la definițiile din dicționarele cunoscute). E simplu să sesizăm ambele greșeli, nu este nevoie de o analiză riguroasă și nici de rânduri cu explicații. Sigur că, uneori, nevoia de a exprima ceva ne pune în dificultate; și chiar dicționarele, cuvântul cvadruplet, pl. cvadrupleți, s. m., fiind definit în DEX (ediția 2009) astfel: „unul (iar nu unu – n.n. E.C.) din patru gemeni (subl. n. E.C.)”. Mai mult, avem ca articol de dicționar gemeni-tripleți (v. DCR, ediția a II-a, 1997).
Aragaz electric – o evidentă contradicție pentru cine are un pic de carte și parte de acces la sursele bune de informare. Alăturarea gaz și electric e, fără doar și poate, o ruptură la nivel logic și, deci, un nonsens. Totuși, cum am putea numi simplu și natural mașina de gătit electrică? Formula aragaz electric poate reprezenta, desigur, o contradicție în termeni pentru un specialist, care până să dea un verdict deschide nu trei surse, ci zeci de ele. Odată ce cuvântul a devenit uzual, este clar că a ajuns să fie sinonimul practic al mașinii de gătit, sintagmă bună de definit, nu de folosit. Prin urmare, pe bună dreptate, DEX-ul îi consemnează sensul general, ca urmare a extensiunii semantice: aragaz „mașină de gătit sau reșou care folosește curent electric” (ediția 2009). Vorbim, așadar, de o inițială contradictio in adiecto care a depășit sfera asocierilor tolerabile/tolerate și a devenit o alăturare firească. De altfel, extensiunea semantică nu reprezintă vreo rara avis: de la dulce: dulceață, la plural: dulcețuri; înseamnă, în primul rând, „însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite”, prin extensiune semantică acoperind sensul „gust plăcut al unei mâncări sau băuturi”. (…)
În esență, să nu ne temem de elementele limbii care țin de un firesc al lucrurilor din jurul nostru, chiar de acel familiar al discursului, de moștenirea lingvistică a unui cămin, poate. Cui i-e frică de orice nor nicio călătorie nu face! Un lucru e cert, simplu: nu este ușor să scăpăm de pornirea omenească de a explica, de a convinge, de a influenţa – prin repetiții, desigur, sau, pe de altă parte, de a vorbi simplu, direct, de a numit lucrurile natural și intuitiv.
În loc de concluzie, ideea lingvistei Rodica Zafiu: „Denumirile celor mai banale obiecte ale vieții moderne pot ascunde în istoria lor recentă unele elemente necunoscute, tocmai pentru că s-au impus în uz rapid și fără să li se dea mare atenție. Multe sunt la origine denumiri comerciale, devenite nume comune pentru o categorie mai largă de obiecte. Întâmplarea, relațiile comerciale dominante într-o epocă, vehicularea intensă de către anunțurile publicitare fac ca un tip de produs să capete numele firmei care l-a impus pe o piață națională.” (dilemaveche.ro).
(Articolul complet în numărul de vară al revistei Dacia literară)
