A compune în teatru…

Elena Popa

Actrița Elena Popa propune o discuție profesională legată de compunerea rolului și de așa numitul „lucru cu actorul” aflat în atribuțiile regizorului. O face în contextul cercetării ei doctorale pe tema compoziției în actorie pe care o desfășoară la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași. În cele ce urmează, prezentăm câteva dintre răspunsurile furnizate de actrițe și actori din diferite teatre la următoarele întrebări

1. Care  e definiția dvs. personală a „compoziției de rol”?
2. Care sunt dificultățile cele mai frecvente pe care le întâmpinați atunci când compuneți un rol?
3. Ce așteptări aveți de la regizor atunci când compuneți un rol?
4. Vi se pare că sintagma „lucrul cu actorul” comportă semnificații speciale atunci când miza este personajul compus?

Emanuel Becheru, Piatra Neamț

Personal nu am o definiție. O înțeleg prin cei mai simpli termeni – modificarea posturii, a mersului, a gesturilor, a mimicii sau a vocii actorului. Nu e nevoie de toate, desigur. Cu siguranță nu trebuie aruncate toate deodată în procesul de lucru. Orice ingredient își are etapa lui. E nevoie de multă repetiție până când acestea devin un reflex.

Pentru mine, începutul procesului nu trebuie să conțină ideea de personaj, de formă care trebuie umplută. Resping, încerc să mă protejez de orice etichetă de Don Juan, Joker, tiran etc. Chiar și venită din partea regizorului, atunci când încearcă să-mi împărtășească viziunea. O fac în sinea mea. Sigur, cad uneori în această capcană.

Înțelegerea situației, a codului scenei (ce vrei să obții, pe cine vrei să convingi, etc.) este cea mai importantă. Sinceritatea acelei încercări este piatra de temelie a oricărui proces de lucru.

La început, lipsit poate de vreo presiune, te poți juca, poți crea momente amuzante, surprinzătoare. Intuiția este sămânța creației. Am experimentat și situația în care o simplă modificare fizică exterioară (găsită întâmplător) să declanșeze brusc adevărul interior, inversând procesul obișnuit. Însă întoarcerea la acest adevăr interior, din nou și din nou, este mult mai importantă decât un mers sau o voce pe care ai reușit să le stăpânești. Caricatura e subțire. Iar premisele stabilite sunt plasa ta de salvare. Bradul este mai important decât decorațiunile.

Provocarea este menținerea unității, a acelorași trăsături specifice personajului pe tot parcursul actului artistic.

După stabilirea acelui „fel de a fi”, cel mai fertil teren de explorat mi se pare relația acestei măști nou create cu fiecare personaj în parte; ce mască va afișa acel personaj. Când renunță la ea și este în elementul lui neutru? Ce ascunde față de toți sau față de sine?

Ca de obicei, acest ritm intens de lucru – căci într-adevăr este mai greu să pregătești o compoziție – poate duce la o suprasaturare, un soi de lentoare când se apropie momentul premierei. Informațiile tehnice, controlul conștient, chiar și plictiseala blochează intuiția. E plăcut însă când, după o perioadă de timp, după o pauză, la următoarea reprezentație toate lucrurile descoperite și exersate de nenumărate ori reapar de la sine, proaspete, într-o lumină nouă. Pauza funcționează ca un filtru. Mecanica trece în subconștient, reflexele se așază. Abia atunci acel personaj, acel eu atât de diferit de tine, pare că are șansa să respire, să devină viu.

E o prelungire organică a unui adevăr interior bine consolidat, chiar a propriului sine de care ai șansa să te bucuri la fiecare reprezentație și care surprinde spectatorul. În ce fel? Nu știu. Fiecare va avea răspunsul lui. Poate e doar un alt personaj. Poate e unul special. Ecuația e aceeași – de la primele citiri ale textului până la aplauzele dintr-o seară oarecare, ciclul devine complet.

Mădălina Mușat, Sfântu Gheorghe 

1. Compoziția de rol pentru mine reprezintă procesul de construcție a unui rol care este distanțat de actor atât ca formă cat și conținut.

2. Când vine vorba despre compoziția unui rol, cea mai mare dificultate o reprezintă punerea în mișcare, „demararea” procesului. Pentru ca e greu să știi cu ce să începi având în vedere ca drumul e atât de lung. Apare frica de penibil, frica de a pune personajul pe un drum greșit pe care cu cat înaintează mai mult, cu atât e mai greu să îl întorci înapoi la zero, fiind vorba de cele mai multe ori de o formă fixă. Devine mai greu de demontat construcția în genul ăsta de cheie.

3. Pentru mine construcția unui rol de compoziție are nevoie de timp. Corpurile noastre sunt puse în dificultate și forțate atunci când le impui o nouă formă, o nouă voce dintr-o dată întrucât e greu să ajungem la rezultatul dorit atât de repede. Am apreciat întotdeauna regizorii care au avut răbdare de la primele etape. Aceia care nu s-au speriat la primele repetiții că rolul nu iese.

4. În cazul meu, când vine vorba de o compoziție, construcția începe cel mai des pornind de la exterior. Poate ca atunci când suntem într-o cheie realistă, psihologica, este mai mult vorba despre munca în interiorul nostru, dar în compoziție revenim adesea la elemente precum poziții, gesturi, priviri etc. toate modelate în primă fază în exterior, urmând ca ulterior ele să ajungă să influențeze interiorul.

Cristiana Luca, Constanța 

1. Compoziția de rol înseamnă pentru mine explorarea unui alt mod a gândi și a fi, urmărind datele din text despre personaj, ținând cont de viziunea regizorului și, în același timp, trecând inevitabil toate aceste informații prin filtrul personal. Trebuie să menționez că e necesară o disponibilitate mare a actorului de a fi vulnerabil și a-și permite să „greșească”, deoarece compoziția unui rol depinde mult de acești factori.

2. Prima dificultate pe care o întâmpin atunci când compun un rol este transformarea replicilor în cuvinte care să pară că cer să fie spuse. Am lucrat și cu texte care erau traduse sau scrise prea literar și a fost greu să găsesc motivații și justificări în structura internă a personajului ca acele vorbe să pară spuse de o persoană reală, nu scrise de un autor. Un alt aspect destul de dificil în compoziția de rol este pentru mine explorarea zilnică a situațiilor scenice care sunt încărcate negativ din punct de vedere emoțional. Percepția generală a realității e afectată de rolul la care lucrez într-o anumită perioadă. Trebuie să recunosc că nu tot timpul mă simt pregătită sau dornică să explorez zone mai întunecate ale experienței umane, dar de fiecare dată sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le descopăr.

Explorarea fizicalității personajului compus vine de asemenea cu provocări. E nevoie de răbdare și mult timp investit în integrarea unui alt mod de a te mișca sau vorbi și aici natura ale limitele ei.

Este de asemenea imperios necesar ca între actor și regizor să existe o comunicare bună pentru a facilita construcția unui rol. Dacă apar dificultăți de comunicare, lucrul la rol se poate simți chinuitor și poate deveni chiar frustrant.

3. Așteptările pe care le am de la un regizor atunci când compun un rol este să fie deschis la comunicare. Cred că am nevoie de susținerea regizorului în tot procesul de lucru de compoziție a rolului. Pot să explorez și să studiez singură diverse metode de a compune un rol, dar am nevoie să fiu însoțită de regizor în această perioadă. Vreau să ascult și să fiu ascultată, vreau să respect și să fiu respectată, vreau să mă simt liberă să mă exprim artistic și ofer deschidere și curiozitate la rândul meu în acest sens.

4. „Lucrul cu actorul” comportă semnificații speciale atunci când personajul este unul compus în sensul că atât actorul, cât și regizorul trebuie să fie conștienți de etapele de construcție necesare compunerii unui rol. Sigur ca depinde de ce presupune compunerea unui rol anume, dar e necesară o perioadă minimă de documentare și pregătire a procesului de lucru.

Cătălina Eșanu, Piatra Neamț 

1. Rolul de compoziție în teatru: aud foarte des spunându-se cum că actorul trebuie să dețină niște mijloace complexe pentru a face un rol de compoziție (foarte adevărat, nimic de contrazis aici). Dar ce facem cu persoana care a ales sa fie actor? Structura, din punctul meu de vedere, trebuie sa fie una  foarte bine definită, practic trebuie să dețină o identitate aparte (PERSONALITATE). Absconsul sau „hyde”-ul nu vine din școala de actorie (acolo doar se perfecționează sau se șlefuiesc niște elemente). Cu ce construcție intri în școala de actorie reprezintă punctul forte cu care te îndrepți către rolul de compoziție. Daca nu sălășluiește în tine prezența aceea nevăzută, în zadar se uită spectatorul la un costum bine făcut sau la o lumină de scenă bine pusă. Tot eclerajul vine în conturarea întregii povești, dar nu e salvator pentru cel/ cea care are pe mână partitura de compoziție. De aceea, actor nu devii, ci te naști.

2. Dificultăți în interpretarea unui rol: sunt suficiente dificultăți, de la înțelegerea pe deplin a textului și faptul că anumite replici parcă nu-și găsesc rostirea motivată, relația cu regizorul care poate deveni tensionată la scenă etc… Dar mai există ceva, ca punct de pornire, o chestiune care pe mine mă cam deranjează atunci când aud: „Felicitări pentru rolul primit!”. Asta e doar o chestiune personală, sigur că nu reprezintă  neapărat o dificultate. Doar că, psihologic vorbind, parcă tot încearcă cineva să te așeze într-un loc fix. Aș prefera să mi se spună: „spor la lucru”. Până la „felicitări” un rol este egal cu responsabilitatea maximă. Și știm că și după premieră mai este atât de muncit și de perfecționat.

3. Așteptarile pe care le avem de la regizori atunci când compunem un rol: mă gândesc întotdeauna la o simbioză între actor și regizor. Cum spuneam anterior, omul-actor vine în spate cu o personalitate care fără doar si poate îi servește în meserie. Regizorul exploatează acest dat. Tot ce este constructiv pentru rol se speculează din complexitatea  actorului. Pentru că degeaba cauți petrolul, dacă forezi în adâncuri sterpe. Iar regizorul mai are un rol extrem de important, să provoace actorul, să scoată tot ce are mai valoros din identitatea lui. Și mi-a venit acum în minte o vorbă pe care o foloseam în copilărie: enervează, drace, că și mie îmi place! (mai numesc asta: buton de panică). Nu este o exprimare academică, dar este extrem de folositoare.

4. Sintagma „lucrul cu actorul” – actorul este în mare parte responsabil de a munci cu el însuși, dar ajunge la ochiul din afară, cel regizoral, care are obligația de a nu-și scăpa din mână constructul. E ca la altoirea pomilor (nu poți avea fructele dorite, daca altoiul n-a fost cel reușit)

Raluca Iani, Sibiu

Pentru mine toate rolurile se „compun”. Rolurile „de compoziție” – care fizic sunt mai departe de mine, de exemplu roluri de bărbați sau de bătrâni/ bătrâne, le compun mult pe partea exterioară: mască, mișcare, costum, voce etc, dar caut mereu să rezonez cât mai mult pe interior, să găsesc ceva personal, ceva propriu, intim de care să mă leg și in jurul căruia să construiesc rolul. Rolurile „pe emploi” – care fizic sunt apropiate de mine ca vârstă, aspect, tipologie, le compun pe interior, căutând exact diferențele dintre mine și personaj, accentuând voit acele diferențe.

Personal mă simt foarte inconfortabil când rolul pe care urmează sa-l construiesc are [din scriitură] multe aspecte în care coincide cu personalitatea mea, fizionomia mea sau are elemente asemănătoare cu viața mea personală. Voi face tot posibilul să-l compun într-o direcție în care să-l îndepărtez cât mai mult de mine.

La acest tip de roluri „compoziția” va fi mult mai subtilă și tocmai de aceea va presupune mai multă muncă individuala.

În răspunsurile mele mă voi referi în special la rolurile „de compoziție’ unde a fost nevoie de o compunere/ construcție exterioară solidă: Vrăjitoarea lui Mefisto (bătrân hermafrodit) „Faust” / S.Purcărete; Adelaide Selkirke (bunică dresor de circ) „Insula” / V. Massaci; Genko Sadakage (samurai) „ Povestea prințesei deocheate”/ S. Purcărete; Alexandr V. Serebreakov (prof. univ. pensionar) „Unchiul Vanea”/ Neil LaBute. Consider prima parte a procesului de construcție cea mai ludică si relaxantă  perioadă, atunci când, împreună cu regizorul, cauți să definești personajul și încerci diferite variante.  Apoi, in a doua etapă, varianta aleasă trebuie perfecționată. Cel mai greu aspect e sa faci totul veridic, să nu se simtă „construcția” in spatele mișcării sau a vocii, să se perceapă totul cât mai natural și cursiv. Sunt foarte importante costumul si machiajul, colaborarea cu un scenograf bun ajută mult.

Mi se pare diferită munca pentru un rol de compoziție și consider importantă implicarea regizorului. Cred că regizorul trebuie să știe/ să simtă  măsura justă a rolului în contextul spectacolului; e ușor la un rol de compoziție să faci prea mult și să cazi în grotesc sau prea puțin și să fie un personaj șters și neinteresant. În plus rolurile de compoziție au nevoie de mai mult timp de repetiție pentru a cizela, perfecționa toate gesturile, mimica, inflexiunile etc. așa că regizorul ar trebui să înțeleagă și să aloce acel timp și răbdarea necesară pentru un tip de rol a cărui construcție nu prea funcționează  pe un model de lucru rapid.

Bogdan Zamfir, Bruxelles

1. Ca practician, mă feresc întotdeauna de definiții pentru a nu închide orizonturile și a lăsa cât mai multă libertate actului creativ. Teoretizarea, definițiile, înțelegerea rațională aparțin cercetătorilor (mediului academic, criticilor, etc.). Aș vorbi, mai degrabă, în termeni de „cadru” (premisele, fundația de la care pornesc în căutarea sincerității). În ceea ce mă privește, „compoziția de rol” are ca punct de plecare relația personajului cu lumea. Cu alte cuvinte, gândirea personajului. Cum se situează personajul în raport cu lumea în care și prin care există? Astfel, plecând din text, de la situațiile pe care acesta le dezvoltă, prin discuții și improvizație (atunci când textul nu există la începutul procesului de lucru), în dialog cu regizorul, „compun”, înainte de toate „cadrul” și anume, viziunea personajului asupra lumii. Odată stabilit cu minuțiozitate acest punct de plecare, etapa următoare ține de căutarea elementelor convergente și divergente între personaj și propria-mi persoană (activarea imaginarului actoricesc). Astfel, într-o căutare sinceră a relației personajului cu lumea, prin exercițiul repetiției, se vor naște niște „porți de acces”. Prin ele se produc, deopotrivă, întâlnirile și nepotrivirile dintre actor și personaj. Ambele sunt la fel de importante.
2. Dificultățile apar, de cele mai multe ori, în momentul în care se produce întâlnirea cu celelalte personaje (punerea împreună a tuturor rolurilor). Odată găsite „porțile de acces” evocate mai sus, urmează întâlnirea cu celelalte personaje. Aici intervin niște mecanisme complexe. Se întâmpla des ca actorul/actrița să rămână închis(ă) în legăturile pe care le-a stabilit cu propriul personaj. Se impune o „aranjare”, o „acordare” permanentă între drumul făcut de actor către personajul său și drumurile parcurse de ceilalți actori și actrițe către propriile personaje. Aici încep, cel mai des, fricțiunile.

Acest proces de „mutualizare”, de punere împreună a „căilor” est deseori laborios, frustrant, dureros. Fiecare trebuie „să lase de la el”, sub îndrumarea atentă a regizorului și mai ales, acordându-i acestuia încredere și dreptul de a căuta, de a nu înțelege, de a se rătăci, de a merge, uneori, pe căi de neînțeles la prima vedere. Dificultățile încep când uităm acest lucru – baza pe care construim în teatru: arta scenei este, prin excelență, un proces colectiv. Nu un joc al orgoliilor personale.

Astfel, au loc două procese:  pe de o parte, adaptarea propriului rol la celelalte roluri și pe de altă parte, adaptarea la viziunea regizorală. Aceasta se poate schimba în mod constant în timpul procesului de lucru tocmai pentru a găsi „cea mai bună” cale de-a pune împreună toate rolurile, în „cel mai bun” univers posibil din multitudinea de universuri pe care le propune un text. Asta presupune o foarte mare flexibilitate din partea actorilor. Tocmai de aceea, este nevoie de mai multe „porți de acces”, pentru ca întâlnirile și nepotrivirile dintre actor și personaj să poată exista în contexte diferite. Altminteri apar blocaje, forme, incapacitatea de a propune în mod viu chiar și atunci când se schimbă întru totul paradigma.

Dificultățile apar când actorii și actrițele rămân blocați, izolați în relația cu propriul rol. Ei creează, atunci, plecând exclusiv de la relația stabilită cu propriul personaj. Pentru a evita acest fenomen, mi se pare important ca toți actori și actrițele să participe la toate repetițiile, chiar și atunci când se lucrează bucăți din spectacol la care nu iau parte în mod direct. Acest lucru facilitează enorm de mult munca regizorului. Se creează un limbaj comun. „Vorbim aceeași limbă”, construită împreună, plecând de la singularitatea și autenticitatea fiecărui actor în parte, puse laolaltă, în mod armonios, de către regizor. Această prezență permanentă este posibilă, cu prisosință, în teatrele de trupă (așa cum funcționează ele în spațiul german, românesc, rusesc, etc.), spre deosebire de spațiul francofon (Belgia, Franța) unde îmi desfășor activitatea și unde actorii sunt freelanceri (unii dintre ei beneficiari ai statutului de artist, având un venit lunar constant, alții nu) și unde sunt obligați, prin prisma politicilor de funcționare ale artelor spectacolelor, să lucreze cu mai mulți angajatori în același timp.

3. Sunt actor, de formare. Însă sunt și autor-regizor. Asta mă ajută să înțeleg ce se întâmplă și de o parte și de cealaltă. Mi se pare important, ca actor, să aleg și eu regizorii cu care lucrez. Nu doar invers. Am avut șansa să colaborez cu regizori și regizoare cu care mi-am dorit să lucrez (cu o singură excepție unde m-a interesat în mod specific autorul).

Când lucrez, ca actor, scopul meu nu este de a compune un rol. În primul rând, caut să creez disponibilitate pentru ca întâlniri să poată avea loc. Rolul (reușit sau ratat) reprezintă consecința directă a unor întâlniri care au funcționat sau nu.

În primul rând, caut întâlnirea cu mine însumi, cu părți/ adevăruri/ ipostaze interioare încă nelucrate sau nechestionate (aici intervin acele „porți de acces” către personaj – prin urmare, către sine). L-aș cita, în speță, pe Jean-Luc Godard chiar dacă el face referire mai degrabă la actoria de film: „Le personnage, c’est vous!” – „Personajul sunteți dumneavoastră! „. Mergând pe acest raționament, compunerea unui rol devine o permanentă căutare de sine. Și aș adăuga: Le personnage, c’est en vous! – Personajul e în interiorul dumneavoastră! În teatrul pe care îl practic și care mă interesează în mod direct, compunerea rolului nu ține de aparență, siluetă, gestică, bioritm sau orice alte elemente exterioare, compuse sub forma unui puzzle, încorporate și „executate” cu măiestrie de către actori.

În al doilea rând,  caut întâlnirea cu regizorul. La fel de importantă ca și prima. Așteptările pe care le am de la un regizor sunt disponibilitatea de a ne întâlni și libertatea reciprocă de a crea. Restul, ține de munca colectivă.

4. Mi se par importante, în primul rând, punerea în dezbatere, clarificarea și racordarea, între regizor și actor, în ceea ce privește personajul compus. Ce înseamnă asta pentru fiecare? Care sunt referințele și imaginarul care stau în spatele conceptului? Care sunt provocările și prin ce mijloace pot fi rezolvate?