Umanitatea se află, după cum știm cu toții, într-o perioadă complicată a evoluției sale, din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, nevoia cronică de resurse amplifică tensiunea preexistentă în diferite regiuni ale globului, generând conflicte militare distrugătoare, în care își pierd viața anual milioane de oameni. Pe de altă parte, societatea umană este cu totul bulversată de aiuritoarea glisare a existenței sale în lumea virtuală.
Una peste alta, acest iureș informațional și politic al unei planete în derivă induce o stare de nervozitate permanentă în omul contemporan, cu efecte greu de anticipat, indiferent de orizontul temporal la care facem referință. Ei bine, dacă este să realizăm o analiză psiho-sociologică a acestei situații, eventualele remedii sunt greu de identificat. Dinamica permanentă și imprevizibilă a întregii societăți generează tot soiul de sincope, în toate domeniile vieții sociale. În acest context destul de sumbru, am ales să vă propun o mică evadare din stresul cotidian, prin câteva evocări ale unor personalități locale, unele dintre ele de rezonanță națională sau internațională, pe care le-am cunoscut de-a lungul modestei mele cariere profesionale.
Prima persoană din acest registru, dacă e să respect o cronologie instituțională, a fost academicianul Cristofor Simionescu. La momentul când am avut onoarea acestei întâlniri, pe unele chestiuni patrimoniale, mai exact în anul 2000, domnia sa, aflându-se în al optzecilea an de viață, nu mai activa ca profesor universitar dar era încă președinte al filialei Iași a Academiei Române. L-am rugat să mă primească în contextul în care, primisem, din partea conducerii Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi” din Iași (angajatorul meu din acea vreme), sarcina de a identifica și pregăti documentele de întabulare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și imobilelor care constituiau baza materială a instituției. Era un demers laborios, pe care l-am dus la bun sfârșit după o cercetare documentară care mi-a luat vreo trei ani de zile și pentru care, cu scuzele de rigoare pentru lipsa de modestie, am fost recompensat de către Președintele României, la propunerea Rectorului din acea vreme, regretatul profesor universitar Mihai Crețu, cu Medalia ”Meritul pentru Învățământ”(Decret nr.1097 din 10.12.2004, Brevet MMI nr.255).
Să lăsăm însă la o parte umflatul în pene și să revenim la subiectul acestei povești de viață. Academicianul m-a primit în biroul său de la Academie, undeva la etajul 1, afabil și cu o curtoazie onorantă pentru subsemnatul, având în vedere diferența de statut social dintre noi: eu simplu funcționar administrativ al universității, domnia sa o personalitate de prim rang a vieții științifice românești, academician și fost rector al Institutului Politehnic timp de 23 de ani, între 1953-1975. Din primul moment m-a impresionat privirea sa, una pătrunzătoare și expresivă, a unui om mult mai tânăr decât arătau, la acea vreme, datele de stare civilă ale fostului rector.
”Ia s-auzim domnule dragă, cu ce vă pot ajuta?” Politețea manifestă a academicianului Cristofor Simionescu m-a făcut să înțeleg încă o dată, dacă mai era cazul, de ce toată lumea vorbea despre domnia sa cu un respect firesc, deloc obligatoriu, care n-avea nici o legătură cu demnitățile pe care le ocupase de-a lungul carierei sale. Pur și simplu, politețea sa desăvârșită te obliga la reciprocitate. I-am povestit în detaliu despre căutările mele prin toate arhivele județului, în încercarea de a identifica documente care să ajute la completarea dosarului de întabulare a secțiunii nordice a imobilului din Bd.Copou nr.11, imobil pe care toată lumea îl cunoaște sub denumirea de clădirea Universității.
Ușor aplecat de spate, academicianul m-a ascultat atent, fără să mă întrerupă. La cei 80 de ani ai săi, avea o remarcabilă capacitate de concentrare și o memorie formidabilă, așa cum aveam să constat imediat. După câteva sugestii referitoare la instituții care ar putea păstra documentele căutate de mine, fostul rector mi-a povestit despre anii de după război, în care, asistent universitar fiind, participase efectiv la reconstrucția acelui imobil: ”Domnule dragă, gândiți-vă că noi, cei de la Școala Politehnică abia înființată, am găsit acea clădire complet distrusă de bombardamentele din timpul războiului. Ziua mergeam la cursuri cu studenții iar noaptea căram cărămizi pe schele pentru ca meseriașii să aibă front de lucru. Nu ne-a cerut nimeni să facem asta, era un efort voluntar și colectiv al studenților și cadrelor didactice din Politehnică, proaspăt întoarse din refugiul de la Turnu Severin, unde am fost și eu, alături de întregul corp profesoral, până la finele lui 1944”.
Relatarea sa era domoală și cursivă dar de o tristețe evidentă. ”Când ne-am întors la Iași, am găsit sediul școlii complet distrus. Mai erau în picioare doar câteva porțiuni de zid. Nu mai era nimic…”. Îmi aduc aminte, ca astăzi, că în punctul acesta al povestirii, vocea academicianului a tremurat un pic de emoția amintirii acelor ani de restriște. ”Domnule dragă, dincolo de documentele scrise, imobilul acela aparține Politehnicii pentru că a fost reclădit cu sudoarea noastră, a studenților și cadrelor didactice care supraviețuisem războiului. Să nu lăsați pe nimeni să vă spună altceva. Ceea ce vă spun eu acum este adevărul istoric, trăit dureros de mine, de colegii și studenții mei în acei ani”.
Discuția mea cu fostul Rector n-a durat mai mult de-o oră dar a fost suficient ca să înțeleg că nu doar cariera profesională dar și sufletul profesorului Cristofor Simionescu era congruent cu școala politehnică ieșeană. Am părăsit clădirea Academiei cu mândria de a-l fi cunoscut personal și cu sentimentul că, în acea scurtă discuție cu domnia sa, am citit, în ediție princeps, o pagină din istoria seculară a școlii politehnice.
Dan Degeratu















