Magda Ursache
Am primit de la regretatul Aurel Sasu carte grea la propriu și la figurat: Politică și Cultură, Antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, editată de Asociația culturală Eikon & Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.Trudă, presupunând documentare îndelungată, ireproșabilă. Acum, când ne „distanțăm” de istorie, dar și de istorie literară, teme ca Arta și politica, Cultura și politica, Literatura și politica, Intelectualii și politica sunt de învățătură. Mereu politică și politică! „E-n toate”, cum spunea maestrul în eschive George Lesnea că era Partidul Comunist. Și era. Titlul prefeței, Politica depersoane, este o sintagmă dintr-un articol al lui I.G.Duca, din „Viața literară”, 1906. Duca a fost asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia, în 1933; acum, se spânzură păpuși: în Ardeal, Avram Iancu ; la București, în Piața Universității, pesediști. De-am fi intransigenți nu numai cu unii…
(…)
Fără ocupație sau sub ocupație?
Aș începe abrupt: la Jilava exista, imediat după ’44, „Secția scriitori și intelectuali dificili”, închiși pentru acuze de dânșii inventate. În fapt, nealiniații, cei care gândeau singuri, încercând să-i păcălească pe asfixianții cenzori, de la Ioșca Chișinevschi și Nikalai Moraru până la Nestor Ignat și la Paul (fie și Georgescu, așa cum ironiza G.Călinescu) și Crohmal Nimiceanu, așa cum ironiza Luca Pițu.
Pe actul de deces (repet, că trebuie!) de la Sighet, în dreptul numelui Gh. Brătianu, doctor în litere la Sorbona, mort la 55 de ani, după trei ani de închisoare, scria: persoană fără ocupație. Persoane fără ocupație erau și Alexandru Lapedatu, președintele Academiei Române din 1935, mort după trei luni de pușcărie, acad. Ion Nistor, rector la Cernăuți, acad. Ion Petrovici, filosof, Al. Marcu, italienist, Z. Pâclișanu, profesor de Teologie la Blaj, membru corespondent al Academiei… Prof. univ. D. Caracostea, romanist, cu doctorat la Viena, a murit în ’55, fără judecată și condamnare, dar cu adevărat fără ocupație: nu avea loc de muncă, șoma. Fără ocupație sau sub ocupație?
Cine s-a opus a avut parte de „profiluri” negre. Paul Cornea l-a „pictat” pe Vladimir Streinu, M.R.Paraschivescu pe Arghezi, Nestor Ignat și Ion Vitner pe Crainic, Iorgu Iordan și G. Mărgărit pe Ion Petrovici, Ion Caraion pe istoricul P.P.Panaitescu și pe Brătescu-Voinești… În colimatorul lui Zigu Ornea au intrat Eliade, Cioran Noica; Z. Ornea se mai arăta speriat, în „Dilema”, an 1992, de „ridicarea deopotrivă a crucii și revolverului”, ca și cum cei acuzați (fără posibilitate de disculpare) ar fi făcut-o. Oare dilematicii nu știau că Ornea însuși a dus la Securitate cartea lui Noica despre Hegel, predată editurii unde lucra? Și că Noica, la ieșirea din pușcărie, presat de Secu să colaboreze, a refuzat: „Asta nu fac, mai bine mă băgați la loc.” Filosoful a fost acuzat că l-a chemat pe Mircea Eliade în țară, pentru a fonda un Institut de cercetare a istoriei religiilor. O fi fost naiv incurabil Noica, dar turnător nu, n-a fost.
„În anii optzeci, dacă-l citai pe Mircea Eliade, textul nu mai vedea lumina tiparului”
Scriitorii au fost forțați să se compromită: Petreștii (Camil și Cezar), Călinescu, Vianu…De bunăvoie, Sadoveanu (Mitrea Cocor l-a făcut de râs nu numai în românește, dar și în alte 20 de limbi) sau Petru Dumitriu, în penurie de caracter, cum o dovedește în Drum fără pulbere (ESPLA,1951, 668 pagini). „Epopeea” Canalului Morții l-a compromis. Fără drum de întoarcere spre onestitate, oricâtă cenușă și-a turnat în cap..
De la începutul începutului, justițiarul antologator Aurel Sasu consideră că ura oarbă, ostilitatea feroce, violența de limbaj vecină cu trivialul sunt comune luptelor politice ante și post belice. Și rezistă! „Murdăria lor, a acestor lupte (…) , cu tot cortegiul de ipocrizii și intoleranță a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui oricăror lecții de inutilă pedagogie a culturii”. Nici eu nu cred altceva. La obiceiurile deja existente înainte de 1944 și-n obsedantele decenii, s-a adăugat un nesimț civic generalizat. După revoluția permanentă (Lenin), ura permanentă. A demasca era verbul predilect al proletcultiștilor; l-a preluat premierul Rroman (da, îi ortografiez numele cu dublu r, pentru confuzia care i se datorează între româncă și romincă, între român și rromin).
Șerban Cioculescu a fost închis ca penețist, 40 de zile; la percheziție, au dat de-o scrisoare de la Mircea Eliade. În anii optzeci, dacă-l citai pe Mircea Eliade, textul nu mai vedea lumina tiparului. Antologiile noastre, Magda și Petru Ursache, Meșterul Manole și Arta de a muri, n-au putut să apară decât după acel Decembrie. Și atunci, cu greu.Iată și explicația, în Os Romenos, latinos do Oriente, lucrare publicată la Lisabona: „Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut între vifore. Muream mai ales plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă, când Buda devenea pașalâc la douăzeci de ani după ce murise Ștefan cel Mare sau când turcii ajunseseră sub porțile Vienei, la 1683. Pe noi, timp de cinci secole ne–a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorește neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun. Timp de secole am luptat singuri.” Cum vede H.-R.Patapievici „halucinanta hemoragie”? Ca pe o „luare la urină” a românilor de către turci și tătari, slavi și cine-a mai trecut prin Carpați, fără ca ei, românii, să se opună năvalei.
(…)
Dați sex și shop în exces!
Între cei care s-au trezit cu adevărat după ’89 (nu cei care se fac doar că s-au trezit) și cei care acceptă iarăși compromisul din interiorul vreunui partid, îi aprob pe primii. Am auzit de multe ori, de la te miri cine: „Ciocu mic, că n-ai mișcat în front sub Ceaușescu”. Așa este, s-au făcut mici compromisuri, mă rog, acceptabile, fiecare cum a putut, dar măcar au învățat lecția: nu mai vor să se compromită. Se poate vorbi de un „curaj secund”, nu „prim”, dar opozantul singur și sigur a fost Paul Goma. Fără spatele multiserviciilor, KGB, CIA etc. A căzut regimul Ceaușescu ca o șandrama putredă. Cum? Părea de lungă durată, consolidat de aplaudacii care-și pierdeau deștele de atâta bătut din palme la congrese și plenare. O parte a presei a scris că acei 42 de morți la Timișoara, arși în crematoriu, au fost recrutați și pregătiți de Ungaria, în trupe de comando. Argument : vecina, draga vecină din Vest le-a ridicat un monument.
Fosta și actuala implicare politică în folos propriu înseamnă compromis. Spune Ionuț Cristescu, citând din Mircea Dinescu, la televiziunea publică: „e penibil să lupți împotriva comunismului la treizeci de ani de la căderea lui”. Dar a căzut comunismul? Nici măcar n-a cedat nervos, cum ne-a asigurat Adrian Cioroianu în „Dilema veche” de ianuarie 2004.
Politica îl de-formează pe scriitor. Personal, nu cred într-un „moment de reîntâlnire dintre cultură și politică”, așa cum crede Varujan Vosganian și mi-aș dori ca „idolii forului” să nu prefere mereu răul cel mic. N-am urmat Apelul GDS, din „22”, 5-11 decembrie 2000, cu titlul „Votați împotriva dictaturii”, deci pro Iliescu. Iliescozaurienii erau mulți, iar admirația lor, cât canalul „Sulaina” de adâncă: „Iliescu apare/ Soarele răsare!”. Am rămas pe procontra, vorba humuleșteanului Creangă și nu m-am mirat când procurorul Augustin Lazăr devenise reper moral pentru GDS. Firesc, dacă te gândești la fondatorul de „dialog”, Silviu Brucan.
Eram pregătiți să ne fie silă de Ceaușescu, acum suntem derutați. La întrebarea ce mai poți face să distrugi un popor, s-a răspuns: dați sex și shop în exces. La TVR liberă răsunau lambadele de zăpăceau mințile, în timp ce preș. Iliescu îi recompensa pe activiști și pe turnători cu posturi importante. Nici vorbă de aplicarea Punctului 8. Partea cu banii mulți a revenit fostei Securități, căreia i-au crescut 7 capete. Ciudat lucru, a dat tonul scriitorul la ziar Petre Mihai Băcanu, în ‘94 : „Nu este cazul să vorbim de doctrinele noastre, important este să ne punem pe făcut bani, chiar dacă am deschide și o fabrică de prezervative”.
„Ieșenii care au fost în trenul Ceaușescu au urcat în trenul Iliescu”
Nici eșalonului doi de cadre PCR nu i-a mers prea rău. Dan Marțian fusese prof la Catedra de Socialism Științific, iar Cozmâncă, aghiotantul lui Nicu Ceaușescu, cum scrie presa.
S-a dat drumul la jaf planificat pentru câțiva luștri și jumătate. Doar nu s-a murit în 1989 ca să le fie mai rău copiilor politicienilor. PSD are cea mai numeroasă „liotă” de îmbogățiți de revoluție, nici PNL n-a stat rău, darmite căuzașii lui Băsescu. Știre de ziar, din 16 februarie 2009: „Udrea cheltuiește cât 471 de parlamentari.”
La urma urmelor, ce vezi rău, Magda Ursache? Fabricile s-au preschimbat în malluri, să cumpere tot natu. Nu ne merge bine dacă nu se mai practică agricultura? Am finit cu munca pe ogoare, le-am vândut. După sol, am vândut și subsolul. Știre de ziar online: „În România cel mai mult mănâncă pensionarii”. Ia să le pregătim o moarte fără medicamente! Și nu-i o idee bună să pui un proprietar de pompe funebre manager de spital? Asigură servicii complete.
Și-a asumat vreun politician vreo vină sau toți s-au declarat victimele Ceaușescului? Chiar și Dincă –Te-Leagă, Postelnicu, Bobu. D. Popescu – Dumnezeu lansează justificări delirante de-a dreptul și-și relevă calități de „învins”, găzduit de „România literară” pe patru pagini (nr. 26 / 2o iunie, 2014). În fapt, Tov. Dumnezeu a fost a toate câștigătorul, de pe vremea ministresei Constanța Crăciun, ca al treilea „vice”, după Virgil Florea și Ion Moraru, deținând știința montajului. Și-l cred pe Niculae Gheran, pe care minciuna îl gheranjează.
(…)
Am crezut că nu voi mai folosi sintagma „intelectualitatea năimită”, dar uite că se alunecă iarăși (și cât de jos) pe panta compromisului. Cei care au făcut pact cu Puterea au devenit ai lor, ai politicienilor. Pentru ceilalți, care n-au semnat pactul, cursa cu obstacole continuă. Există vreo situație despre care poți spune ceva de bine, indiferent de apartenența politică? Pontacii cu pontacii, cioloșii cu cioloșeii lor, ungurenii cu ungurenii, orbanii cu wernerii…Dar cu românii cine? Cât despre UDMR, vă aduc aminte spusa lui George Pruteanu : „e coada care dă din câine.”
Câte n-am crezut eu că n-or să se mai întâmple după ’89! De pildă, că scriitorii propagandiști nu vor mai avea succesul de pe timpuri. M-am înșelat. Cum să nu fi devenit buni manageri ai oportunităților postsocialiste, când le-au exploatat de tinerei pe celelalte, socialiste? Ieșenii care au fost în trenul Ceaușescu au urcat în trenul Iliescu, fostul prim-secretar i-a repoziționat expres în scaune de directori de teatre, edituri, etc.: „Stați liniștiți, to’arăși!” Diverși activi politici s-au repezit la Marian Munteanu, liderul „golanilor”, ca și cum l-ar fi omorât pe Duca, liberalul (…)
Închei (dar promit să revin) cu un decupaj din Steinhardt, un reper pentru mine: „Și ce înseamnă a-ți fi ție însuți fidel condiției tale de om? A nu săvârși nimic de care să-ți fie apoi scârbă ori rușine.”
