Mălina Lazăr
La cinci ani de la dispariția unuia dintre cei mai cunoscuți actori ieșeni, Petru Ciubotaru, o cercetare doctorală aflată în derulare la Școala Doctorală de Teatru Iași (UNAGE Iași) prinde tot mai mult contur. Actrița doctorandă Mălina Lăzar a întreprins o complexă analiză a tehnicii atât de speciale prin care actorul își construia rolurile. Printre metodele de cercetare folosite sunt și dialogurile profesionale cu artiști ce l-au cunoscut îndeaproape pe Petru Ciubotaru. Unul dintre ei, regizorul, actorul, profesorul Octavian Jighirgiu răspunde unor întrebări relevante pe această temă. (Călin Ciobotari)
În ce măsură credeți că actorul Petru Ciubotaru se baza pe carisma personală în procesul de construcție a unui personaj?
Petru Ciubotaru făcea parte din categoria actorilor cu „lipici” la public. Cred că era conștient de propria-i carismă și asta îi influența, în mod benefic, jocul actoricesc.
Relația lui Petru Ciubotaru cu textul dramatic era una bazată preponderent pe „fidelitate” sau actorul își asuma unele libertăți față de text?
Cred că intuiția sa artistică de excepție îi favoriza o relație personalizată cu textul. În deplin respect pentru autori și operele lor dramatice, atunci când conceptul regizoral și situațiile scenice permiteau, își aducea contribuția de originalitate. Nu-mi amintesc să fi forțat vreodată nota în acest sens.
„…ludicul său debordant îl transforma, de multe ori, într-un copil năstrușnic”
Avea Petru Ciubotaru un mod aparte de a „internaliza”textul dramatic?
A fost genul de actor educat în spiritul vechii școli românești – cu maestru și discipoli – (formulă derivată din metoda școlii rusești), ceea ce a produs în asumarea textului un mecanism asociativ psiho-somatic. Cred că, după apanajul înțelegerii logice a textului, urma o internalizare etapizată bazată pe empatie și identificare cu personajul.
Existau diferențe de abordare a textului clasic față de cel contemporan? Dacă da, cum vi se pare că se manifestau aceste diferențe? Era genul de actor pentru care respectul textului clasic era literă de lege?
Da, cred că au existat mici diferențe între cele două tipuri de dramaturgii, din perspectiva percepției și manifestării artistice a lui Petru Ciubotaru. Asta la nivelul libertăților pe care și le putea lua în spectacolele pe texte contemporane. Aici ludicul său debordant îl transforma, de multe ori, într-un „copil năstrușnic” care vânează gag-ul. În abordarea dramaturgiei clasice l-am simțit întotdeauna mai reținut, din acest punct de vedere.
De multe ori, Petru Ciubotaru rostea replicile într-o manieră care părea să înfățișeze emiterea unui gând, nu redarea unui citat. Utiliza o tehnică anume pentru a pune bazele acestui tip de intimitate?
Cred că Petru Ciubotaru este unul dintre exemplele fericite de actor care „năștea” ideile în direct, pe scenă, șterpelind cu iscusință paternitatea acestora autorului dramatic. Tehnica lui se baza, după opinia mea, pe două elemente fundamentale: organicitatea prezenței sale scenice și profunda asumare de care vorbeam mai sus.
Ce particularități credeți că făceau din vocea lui Petru Ciubotaru o voce recognoscibilă?
A fost un actor cu melodicitate distinctă a vocii. Cred că provine dintr-o generație de actori pentru care „semnătura vocală” a devenit (după validarea publicului) reper valoric. Se înscrie astfel în linia generației de aur din care face parte.
„Era dependent de reacția auditoriului său. Asta particulariza fiecare reprezentație”
În toate mărturiile sale, Petru Ciubotaru declara că este mândru să fie ieșean și, implicit, apartenent al regiunii Moldovei. Cum ați descrie relația actorului cu accentul moldovenesc?
În afară de el și de Dionisie Vitcu, nu cunosc vreun actor care să-și fi construit programatic cariera, rolurile majore, pe folosirea iscusită a accentului moldovenesc. Nică al lui Ștefan a Petrei, Chirița sau Ștefan cel Mare sunt doar o parte dintre rolurile în care acesta a excelat acompaniat de dulcea limbă moldavă. O iubea și nu se sfia să o etaleze scenic.
Nuanțele pe care actorul le imprima textului se modelau diferit la fiecare reprezentație sau rămâneau fidele unei scheme fixe?
Petru Ciubotaru a fost un actor de public, cum se spune. Era dependent de reacția auditoriului său. Asta particulariza fiecare reprezentație. Avea știința dialogului asumat cu publicul: poziția în scenă pentru replicile cheie sau monologuri, timbrarea vocii în funcție de sală și decor, „lanseurile” comice sau dramatice către spectatori și așteptarea calculată a reacției acestora. Această versatilitate actoricească se transfera și într-un comportament adaptat fiecărei reprezentații.
Șoapta timbrată era, de multe ori, un mijloc la care Petru Ciubotaru apela pentru a rafina discursul unui personaj. Credeți că, în acest caz, am putea identifica o marcă personală în ceea ce privește dimensiunea vocii și a rostirii?
Nu știu dacă marca personală se referă la dimensiunea vocală sau, mai degrabă, la abilitatea de a identifica precis locurile de maximă acustică din orice spațiu teatral. Există la sala mare a TNI un loc emblematic în scenă unde se aude și șoapta netimbrată. Deseori l-am văzut pe Petru Ciubotaru rostindu-și din acel loc replici–cheie.
Urmărind perspectiva corporalității, care ar fi diferențele între Petru Ciubotaru în rolurile din tinerețe și cel din ultimul deceniu de viață?
Pot face comparație între cele două Chirițe pe care le-am văzut cu Petru Ciubotaru, cea din 1990 și cea din 2007, ambele în regia lui Ovidiu Lazăr. În anii ’90 când mă pregăteam (mai mult sufletește) să dau la teatru, am devorat spectacolele Naționalului ieșean și-mi amintesc despre Chirița din acea perioadă. Era de o dezinvoltură debordantă, expresie a unei corporalități bine controlate, antrenate printr-o multitudine de evoluții scenice puse în slujba comicului. În 2007 actorul stăpânea scena fizic prin simpla sa prezență. Existau izbucniri ale corporalității în răstimpuri, dar aici înțelepciunea sa scenică (și desigur vârsta) își spuneau cuvântul. Știa să acopere spațiul fără a face un efort deosebit. Controla perfect locul acela magic și timpul împărtășit cu publicul.
„Era un actor care crea ritual în jurul obiectelor scenice”
Credeți că, în rolurile din activitatea târzie, am putea vorbi despre o interiorizare a mișcării sau despre un mod de a „recompune” psihologic dinamismul din anii tinereții?
Cu siguranță. Așa cum spuneam, dinamica și efervescența specifică primei perioade s-a transferat încet, încet în interiorul actorului. Am avut bucuria să schimb replici pe scenă cu Petru Ciubotaru și una dintre senzațiile încercate a fost aceea de conectare la o energie, la o tensiune interioară cu totul specială. Iar autoritatea mecanismului psihologic de asumare îl punea, mai tot timpul, în poziția de „locomotivă” pentru întreaga garnitură de actori cu care evolua pe scenă.
Cum ați descrie relația actorului cu decorul în care evolua? Procesul de construcție a personajului era independent de spațiul obiectual, urmând să fie integrat ulterior în universul spectacolului sau personajul se năștea tocmai din evoluția actorului într-un spațiu bine definit?
Petru Ciubotaru se manifesta degajat și pe scenă goală, dar și prin decoruri elaborate. Parteneriatul său cu scena era unul strategic, fundamental. Evident că era un actor care crea ritual în jurul obiectelor scenice. Țin minte că o plantație corectă (în lipsa decorului definitiv) îl făcea să crească de la o repetiție la alta. Se crea aici o anumită dependență de universul obiectual, dar asta e valabil pentru majoritatea actorilor.
Cum vă amintiți că își purta Petru Ciubotaru costumele?
În privința costumului cred că lucrurile stăteau ușor diferit. Întotdeauna am avut senzația că această „epidermă a personajului” și-a pus decisiv amprenta pe evoluția actoricească a lui Petru Ciubotaru.
Petru Ciubotaru a mărturisit în numeroase rânduri că resimțea o admirație deosebită față de actorul Miluță Gheorghiu. Amintirea lui însemna, de multe ori, amintirea rolului Chiriței. Ce considerați că a inovat (dacă este cazul) Petru Ciubotaru în acest travesti? În ce măsură a păstrat liniile trasate de predecesorii săi?
Asta e o întrebare dificilă. Nu am avut ocazia (decât prin fonoteca Radio Iași) să iau contact cu Chirița lui Miluță. Cred că o bună parte din evoluția în acest rol a însemnat pentru Petru Ciubotaru nevoia de distanțare, de „semnătură personală”, notorietatea predecesorului său fiind una imensă. Pot bănui doar că Petru Ciubotaru plătea tribut în evoluția sa scenică înaintașilor, dar se exprima și în spiritul mai proaspăt al „epocii sale”. Repet, sunt simple bănuieli…
„O combinație perfectă între instinct și construcția metodică”
Cum se manifesta gestul în teatru în cazul lui Petru Ciubotaru? Cât vi se părea, privindu-l, că gesturile sunt ale personajului și cât ale omului?
Reușea să-și transfere umanitatea sa cu totul specială personajelor, astfel încât nu puteam face o distincție precisă în acest sens. De asemenea, îmi amintesc că în rolul Odiseu din spectacolul Aici, la porțile beznei după Hecuba de Euripide, în regia lui Mihai Măniuțiu, erau momente de o tensiune aparte în care gestica lui Petru Ciubotaru comporta o poeticitate ce-l desprindea de uman și teluric.
Se spunea despre privirea lui că ar fi fost una de o intensitate aparte, care reflecta negreșit și o sensibilitate a omului ce a cunoscut profund viața. Vi se pare, rememorând privirea din scenă, că era fundamental diferită de cea din „civil”?
Cu siguranță. Părea că te scanează și asta te intimida, mai ales la început. Dar avea și generozitatea de a te privi cu subînțeles, un tip de complicitate ce-ți dădea sens lângă el, pe scenă, o comunicare ascunsă privirilor celor din sală.
Gestul, expresia facială, privirea, aceste componente din gama de mijloace actoricești ale lui Petru Ciubotaru – se nășteau, credeți, din instinctul actorului sau apăreau în urma unei construcții artistice temeinice?
Era mult instinct acolo. Cred că asta e definiția talentului lui Petru Ciubotaru. Coroborând asta cu tipul de școală pe care a făcut-o, aș spune că mijloacele sale actoricești se susțineau pe o combinație perfectă între instinct și construcția metodică.
Ce fel de partener de scenă era Petru Ciubotaru?
Cred că răspunsul derivă din răspunsurile anterioare, dar pentru a nu fenta întrebarea voi spune că era genul de partener care te obliga să fii acolo în totalitate. Nu umbla cu jumătăți de măsură. Cerea și oferea devotament pentru momentul teatral în care evolua, având generozitatea să-ți lase prim-planul atunci când situația o cerea.
Își adapta vreodată Petru Ciubotaru discursul teatral în funcție de partenerul de scenă?
Recunosc, nu am observat asta în timpii scenici petrecuți împreună cu el și cu alți actori. Din instinct aș răspunde că adaptabilitatea era unul dintre atuurile sale. Iar partenerii săi de scenă erau, invariabil, diferiți ca stil, implicare, înțelegere, talent, inteligență, carismă, autoritate etc. De aici rezultă un „da” pentru întrebarea ta.
„Lângă comediantul versat se afla în permanență un spirit profund, un erudit al scenei”
Cum gestiona momentele de impas sau chiar improvizație venite din partea partenerilor de scenă?
Impasul a fost întotdeauna o încercare benefică pentru actori. Sunt actori care se hrănesc din asta. Au nevoie să fie puși la încercare pentru a-și demonstra și a demonstra capacități scenice peste medie. Petru Ciubotaru nu vâna impasul, dar îi făcea față cu brio. El este actorul Naționalului ieșean care a validat în mod cuceritor prezența sufleorului pe scenă (admițând faptul că memoria deficitară datorată vârstei este o formă de impas). La capitolul improvizație spuneam într-un răspuns anterior de „copilul năstrușnic” gata de joacă ce se activa ori de câte ori era contextul potrivit. Se bucura împreună cu partenerii de micile evadări din matca spectacolului.
Considerați că existau și momente de egoism scenic din partea lui Petru Ciubotaru?
Personal, nu am avut parte de astfel de situații și nici nu am auzit printre colegi ca Petru Ciubotaru să fie așa. În schimb am trăit o experiență oarecum revelatoare din această perspectivă. Din motive pe care nu le cunosc îndeaproape, Ovidiu Lazăr mi-a cerut să-l înlocuiesc pe Petru Ciubotaru în Negustorul de timp de Matei Vișniec. Am făcut acea înlocuire, iar dumnealui (Petru Ciubotaru) cu generozitate, văzându-mi prestația, m-a felicitat fără urmă de resentiment. Am perceput acel gest ca pe o lecție a unui mare actor pentru un confrate mai tânăr.
În ceea ce privește interacțiunea de pe scenă, modul în care plasa replica și cel prin care o încasa, am putea vorbi despre o formă indirectă de pedagogie teatrală? Ați simțit că, jucând sau repetând împreună cu Petru Ciubotaru, erați și în fața unui pedagog?
Țin minte una dintre primele afirmații din cadrul clasei de actorie ale profesorului meu, Dionisie Vitcu: „Meseria asta se fură!” Așa este, am furat și de la profesorii mei și de la mulți actori cu care am avut bucuria să fiu partener de scenă. Petru Ciubotaru se numără printre ei.
Cum ați descrie diferența de abordare (dacă există una) a lui Petru Ciubotaru dintre dramă și comedie?
Mucalit, predispus la șagă, Petru Ciubotaru îți dădea impresia că e un actor perfect asortat genului comic. Așa și era, dar lângă comediantul versat se afla în permanență un spirit profund, un erudit al scenei gata să atace drama cu forță și emoție. În comedie se activa în el setea de a înfrânge timpul, în vreme ce pe partiturile de dramă își lăsa vulnerabilitățile și emoțiile pradă ochilor noștri.
Ați tinde să-l încadrați doar în una din aceste categorii? De ce?
Categoric, nu! Este în egală măsură actor al ambelor genuri dramatice.
Considerați că în registrul comic se nășteau noi formule actoricești?
E greu de apreciat acest lucru. Formulele actoricești sunt de fapt valențele ludicului personal. Cred că acest ludic este pentru fiecare dintre noi o permanentă sursă de inedit. Fiecare context, fiecare partener va activa o fațetă a sa (ironie, comic sec, parodie, cinism, inocență etc.) sau măcar nuanțe diferite ale acestora. În cazul lui Petru Ciubotaru, noutatea formulelor actoricești putea fi o consecință a acestui proces. Actorii cu instinct comic își construiesc, de regulă, un stil propriu pe care arareori îl trădează.
Dacă privim din perspectiva raportului principal-secundar, de ce credeți că actorul Petru Ciubotaru era plasat cu precădere în categoria rolului secundar?
În asta constă marea artă a unei prestații scenice: în potențarea secundarului spre excelență. A juca roluri secundare înseamnă pentru majoritatea actorilor o asumare a unui statut scenic inferior. A străluci într-un astfel de rol, a stoarce din el esențialul și a-l materializa în lumina reflectoarelor, e o capacitate proprie unei categorii restrânse de actori. Regizorii inteligenți știu să alcătuiască distribuții cu actori mari în roluri mici, pentru ca acele roluri să devină importante, să sprijine construcția și rămână în conștiința spectatorului. Pe lângă acest prim argument, la Petru Ciubotaru această distribuire în roluri secundare, putea fi influențată și de lipsa semeției, de o anumită smerenie și cumpătare. Nu a epatat nicicând ca actor, nu a avut trufii gratuite, în ciuda faptului că era un mare actor.
Care este rolul pe care îl veți asocia întotdeauna cu Petru Ciubotaru?
În ciuda a ceea ce, probabil, te aștepți să-ți răspund aici, voi spune: Bătrânul din Socrate de Dumitru Solomon, în regia lui Nicolae Scarlat. În 1992 eram student în anul întâi la clasa de actorie și mergeam la absolut toate spectacolele Teatrului Național „V.Alecsandri” din Iași. Constantin Popa trona în fruntea unei distribuții numeroase din care făceau parte cam toate figurile actoricești emblematice ale instituției. Procesul lui Socrate era întrerupt în răstimpuri de reacții virulente ale unor actori plasați în sală printre spectatori (formulă regizorală proaspătă la acea vreme). După fiecare astfel de moment, un om nici tânăr, nici bătrân, „culcușit” într-un colț al sălii, lângă o ușă laterală de intrare, ne apostrofa blajin cu sintagma „Măi, oameni buni…”. Și asta timp de zeci de minute. Avea ceva magic felul în care modula de fiecare dată aceeași replică făcându-ne să zâmbim, să ne simțim prost că o facem, să așteptăm următoarea sa intervenție, să ne întrebăm dacă e din spectacol sau dacă a nimerit acolo din greșeală, poate pentru a se încălzi. Ulterior, odată cu evoluția acțiunii, individul acela straniu și intrigant prin prezența sa își devoala apartenența la spectacol. Era spectaculos de simplu. Era un tip de actorie ce sfida canoanele teatralității. Era Nea’ Petrică.
