O regizoare la zona „Sosiri” a teatrului românesc!

Călin Ciobotari

Mă întâlnesc pentru prima oară cu Lunga cină de Crăciun (1931) a lui Thornton Wilder, autor american cunoscut în teatrul românesc mai ales pentru Orașul nostru. Tind să cred, sper să nu mă înșel, că piesa Lunga cină… e montată la Brăila în premieră națională. Genul acela de text pe care ți se pare că îl știi dintotdeauna: familiar, cald, vorbindu-ți despre ceva ce cunoștideja, dar nu te-ai gândit niciodată la asta serios. Plotul e simplu: aproape un secol, generații care se succed în interiorul unei familii surprinsă mereu în jurul unei mese de Crăciun, ca și cum viața însăși nu ar fi altceva decât o aceeași, și totuși altă masă de Crăciun. E o masă cât se poate de concretă, la care unii se așază, de la care alții se ridică și pleacă, într-o succesiune care ascunde eternul ciclu al vieții și al morții. Wilder reușește o excelentă și tandră fotogramă a cinismului absolut cu care un destin se topește într-o absență, repede înlocuit de un alt destin, de o altă absență, într-o succesiune bulversantă care absoarbe miile de detalii ce dau, de regulă, contur și sens unei vieți. E ca și cum dramaturgia formalizează existența și non-existența, însă păstrând la vedere omenescul cu tragicul său, cu bucuriile și speranțele sale, într-o exemplificare precisă: familia Bayard, de la stră-străbunica ce își amintește cum traversase Mississippiul cu o plută, până la stră-strănepoții ce caută noi geografii în care timpul trece mai repede.

Tânăra regizoare Ana Maria Țîrlea citește textul acesta (pe care îl și traduce) cu o maturitate neobișnuită. Spectacolul ei îmi apare asemenea unui vast bufet suedez, excelent organizat, în care fiecare dintre spectatori își poate pune pe farfurioara receptării ceea ce dorește: saga unei familii, problema filosofică a timpului, istoria unei case (în sensul propriu al termenului), începuturile industrializării, nuanțele unei societăți patriarhale, dialectica viață-moarte (sintetizată în sectorul Arrive și sectorul Departure), importanța memoriei și a arhivării de amintiri etc.. E o lectură regizorală precisă și duioasă, una ce operează deopotrivă cu cinismul de care pomeneam mai sus, dar și cu delicatețe empatică pentru un omenesc atât de fragil și atât de supus eroziunii. Tocmai pluri-perspectivismul, diversitatea tematică impecabil ținută în mână, trecerea fină de la un sens la altul generează consistență și adâncime spectacolului brăilean. Totul e foarte bine dozat, aproape simfonic, o orchestrație unitară în care cele mai mici detalii sonore sau vizuale contribuie la definirea acestei lumi fluide, în devenire neîncetată. E suficient să ne gândim la muzica de spectacol (sound design-ul lui Robert Găgeată) pentru a ne reactiva, post-spectacol, acea atmosferă obsedantă de constanță și degradare/ dereglare discretă, de desfacere și facere a sunetului, într-un mod ce pare să acompanieze chiar volutele iregulate ale unui timp când obiectiv, când subiectiv. Într-o manieră asemănătoare, light-design-ul lui Tudor Nicorici creează subtile paranteze vizuale de dematerializare, eternalizând uneori peisagistica aparent banală a unei mese și a unor oameni care stau în jurul ei.

Regia se sprijină mult pe convenție teatrală, nu de dragul unor derizorii simplificări, ci utlizând-o aproape ca pe un limbaj ale cărui structuri repetitive (tăiatul imaginar al unei fripturi, spre exemplu) deschid noi și noi teme de reflecție. Vizibilul și invizibilul coexistă, convenția și realismul scenic la fel. Vinul casei Bayard, element de legătură inter-generațional, e astfel mai consistent și mai palpabil decât sugerata servitoare Mary, însă fiecare din ei reprezintă un nivel de realitate la fel de bine definit, doar că descris prin mijloace diferite. Aceeași convenție conferă naturalețe compozițiilor pe care, la vedere, la fac frecvent actorii din distribuție. O simplă încetinire a ritmului vital, o pudră ce încărunțește, o modificare a posturii corporale – și bătrânețea, nou nouță, se instalează în scenă anunțând finalul unei noi etape. Costumele Andreei Maria Pană marchează neostentativ eleganța pretinsă de evenimentul festiv (masa de Crăciun) și punctează atent evoluțiile vestimentare de la un timp la altul.

Actorii brăileni devin atât de familiari spectatorilor încât îți vine să-i invoci pe numele mic: Elena, Flori, Sever, Silviu, Ciprian, Corina, Blanca, Teodora, Ileana, Adelin, Teofil nu creează doar personaje, ci siluete mișcate ale unor ființe prinse în malaxorul timpului. În atmosfera generală a spectacolului, în bulversanta rotativă a vieții și a morții, creează stranii prezențe (deja) absente, un fel de sonată a spectrelor blocate într-un Crăciun perpetuu. Efectul de fantomă e persistent, iar finalul cu scenă goală și sugestie de ruină a casei intensifică această impresie. Intrările și ieșirile lor nu sunt din spațiu, ci din timp, iar ceea ce reușesc să facă mai ales în condiții de dinamică corporală redusă (se stă mult la masă) mi se pare remarcabil.

E resemnare, dar și optimism în spectacolul acesta. La „Sosiri” va fi mereu trafic, omenirea va continua să creadă că detaliile contează și că o viață valorează mult mai mult decât o repetitivă cină de Crăciun. La fel de adevărat, la „Sosiri” în regia românească traficul este, din păcate, destul de redus. Iată de ce „sosirea” Anei Maria Țârlea trebuie înregistrată ca un eveniment important!

Teatrul „Maria Filotti” Brăila – Lunga cină de Crăciun, de Thornton Wilder, traducere de Ana Maria Țîrlea. Regie: Ana Maria Țîrlea. Scenografie și costume: Andreea Maria Pană. Asistență de regie: Adrian Iacov. Lighting design: Tudor Nicorici. Sound design: Robert Găgeată. Distribuție: Elena Andron – Lucia, Flori Popa – Mama Bayard, Sever Bârzan – Roderick, Silviu Debu – Vărul Brandon, Ciprian Chiricheș – Charles, Corina Borș – Genevieve, Blanca Doba – Leonora, Teodora Antal – Ermengarde, Ileana Ursu – Lucia II, Adelin Ilie – Sam, Teofil Memelis – Roderick II. Data vizionării: 20 noiembrie 2026

 

   

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here