În toamna anului trecut, actorul Petru Ciubotaru părăsea această lume lăsându-ne descumpăniți. Cu toții îl credeam veșnic, etern precum marea sa artă. Într-un dialog televizat (emisiunea Scena, Apollonia Tv), împreună cu profesorul universitar și omul de teatru Anca Maria Rusu, am încercat o schiță de portret al acestui major personaj al culturii ieșene. (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Doamna Anca Rusu, sunteți un om de teatru care s-a dezvoltat în vecinătatea domnului Petru Ciubotaru, ați asistat la cele mai multe roluri în care marele nostru actor a jucat. Aș propune să începem cu primul plan, planul emoțional, afectiv. Cum l-ați descrie din punct de vedere uman pe Petru Ciubotaru?
Anca Maria Rusu.: Desigur, va fi o schiță de portret, întrucât sunt atât de multe nuanțe, și tușe, și linii care încă nu s-au așezat… Memoria la care făceați referire, memoria mea lucrează constant în ultima vreme foarte bine vizual, adică, dacă mai uităm cuvinte, situații, detalii, gestică din anumite contexte, imaginile sunt extrem de puternice. Și sunt câteva imagini… Petrică… Tânăr… Eu, copil. Petrică la Văratec. Locul în care se întâlneau foarte mulți actori, oameni de cultură din Iași, un Văratec ce mirosea a lemn încins de soare, a mușcate.
Vorbim de anii 70?
60-70. Îl văd sub bolta de viță de vie din curtea măicuței Achilina, dimineața, vesel, vioi, glumeț… Îl văd, apoi, tot acolo, seara, dar îngândurat. Era foarte dinamic peste zi. Seara se făceau plimbări către pădurea de argint, loc ce provoca un soi de competiție poetică, pe recitare. Asistam la un soi de concurs între Petrică Ciubotaru și Ștefan Oprea, de exemplu. Undeva, de pe un deal, se auzea și un bucium. Petrică era un om expansiv, foarte viu, dar avea în mod cert niște întristări pe care nu neapărat le și mărturisea. De asta evoc vacanța la Văratec. Acolo chiar nu avea de ce juca.
„O privire de o expresivitate extraordinară”…
Avea o relație profundă cu divinul sau cum îl simțeați? Văratecul era și este, totuși, un mediu cu amprentă a sacrului.
Da. Nu l-am văzut foarte des intrând în biserică și făcându-și multe cruci, dar sigur mergea la slujbe. Avea o formă de discreție… Așa îl și văd, pe de o parte extrem de expansiv, pe de altă parte foarte discret, cu întâmplări mai grave ce se consumau în interiorul său. Era o dualitate, în sensul bun al cuvântului, una pe care, zic eu, a valorificat-o și ca actor. Să nu uităm că a fost și un foarte bun actor de dramă, nu doar de comedie.
E o dualitate specifică oamenilor profunzi cea de care vorbiți.
Categoric. Clar, era un dat nativ; avea această capacitate de a privi într-una anumit fel oamenii din jurul său și de a-i trata într-un anumit fel. Ba glumeț, ba foarte serios. Ne-am întâlnit peste ani, cel mai adesea la teatru, la lansări de carte, la diverse evenimente culturale.
Participa la viața culturală a Iașului.
Da, a avut această permanentă dorință de hrană spirituală. Un om în primul rând cult, cu care aveai ce discuta.
Peste nivelul mediu al breslei.
Mult peste. A fost un om de cultură.
Făcuse și sport de performanță în tinerețe, făcuse box, fusese în lotul național la atletism. Astăzi îl reținem din perspectiva ultimelor întâlniri pe care le-am avut cu omul Petru Ciubotaru, un tip nu înalt, înălțime medie, ușor supraponderal. Cum arăta în tinerețe Petru Ciubotaru?
Era alert, mai suplu, desigur, un bărbat nu înalt, dar fascinant – mai ales privirea. Eu asta vedeam. O privire de o expresivitate extraordinară. Mi s-a întâmplat des să privesc ochii oamenilor și să nu văd mare lucru.
Și o privire foarte lină, din ce îmi amintesc eu.
Da, dar și foarte tristă. De multe ori, așa mi s-a părut mie, mai ales în ultima vreme când cred că deja se lupta cu boala.
În mod cert, nu a fost precum Emil Coșeru, un june prim, ca să folosim catalogările clasice din teatru, însă, probabil, ceea ce îl definea era ceva al lui și numai al lui, ceva ce mai numim de obicei carismă sau farmec personal. Era un om cu care realmente îți făcea plăcere să comunici. Fie că era comunicare verbală, fie că era una prin tăcere. Am călătorit adeseori împreună cu și avea niște tăceri foarte explicite, foarte grăitoare.
Pentru că avea gânduri.
Probabil da, asta e condiția prioritară a unei tăceri reușite.
De altfel, vorbea el într-un anumit interviu de acum 20 de ani, cred valabil și azi…
Cel cu Ștefan Oprea.
Da. Vorbea despre sine. Despre dorințele neîmplinite prefera să tacă.
Erau oare întristări profesionale sau particulare? Și eu le-am simțit și știu la ce vă referiți.
Cred că și una și alta, deși a avut bucuria de a fi tată și bunic. Era foarte mândru de fetele sale. Sonia, nepoata lui, mi-a fost studentă și am recunoscut în ea siajul lui Petrică Ciubotaru, în sensul unui bun-simț și al unei culturi pe care o tânără de 19, 20 de ani (cât avea ea când ne-am întâlnit) era puțin probabil să o aibă. Pe de altă parte, avea o autoironie care făcea ca și glumițele despre sine pe care le spunea să treacă aproape neobservate de către unii. Spunea de pildă, referindu-se la rolul Chiriței: „Dacă Milu a fost primul, eu vreau să fiu singurul”.
Destul de subtil…
Da. Exista în Petrică o doză mare de ludic, dar aș spune un ludic temperat, cu măsură, cu echilibru folosit.
Aceeași tipologie de ludic pe care am remarcat-o la domnul Ștefan Oprea, în anumite secvențe. Cumva, aveau un chef de joacă rațional condusă oamenii aceștia.
Poate și de asta au și fost prieteni sau poate și de asta s-au întâlnit în prietenia lor care a durat 50 de ani.
„Vorbea despre sine ca despre un soldat în tranșeele teatrului românesc”
Ați pomenit de culturalitatea lui Petru Ciubotaru. E cumva uimitoare, de vreme ce nu provenea dintr-o familie aristocrată, ba din contra: orfan de tată de la o vârstă fragedă, încercase toate chinurile sociale, economice, cu o mamă care se străduia să-i asigure creșterea prin școli. Adeseori mă intriga foamea de cunoaștere pe care Petru Ciubotaru o manifesta pentru mai toate domeniile, inclusiv astronomie sau științe exacte. De unde credeți că provenea dorința asta de a ști, de a cunoaște?
Poate că cei doi ani petrecuți la Liceul Negruzzi au stârnit scânteia. Eu cred că ne naștem toți cu o scânteie pe care știm sau nu să o preschimbăm în foc. El a știut, a avut poate și șansa unor întâlniri remarcabile, unele cu oameni care rămân cvasianonimi, dar de care Petrică Ciubotaru nu a uitat niciodată. Făcea parte din cei care iubeau neuitarea și vorbea frecvent despre trecut, cu reverență. Vorbea despre profesorii lui, despre cei pe care i-a găsit aici când s-a întors tânăr actor la Iași. Câți mai facem asta?!
O făcea mai mult într-o manieră orală. Era un excelent povestitor. Era fascinant să-l asculți făcând portrete în mișcare, fără să le premediteze, spontan. Încerc regretul că nici Petru Ciubotaru, nici alți actori nu au încercat să-și permanentizeze memoria sub forma unor cărți sau a altor suporturi persistente.
Din fericire, există mai multe interviuri cu Petrică Ciubotaru. Cred că avea o relație foarte specială cu verbul, cu cuvântul. Actorii, prin natura meseriei lor, folosesc cuvântul mai tot timpul, îl disecă, îl analizează, îl rearanjează în propoziții, în frază. Poate că această raportare la cuvânt le dă celor înțelepți o anume ezitare în a-l folosi în scris.
E rezonabil argumentul. Pe de altă parte, ceea ce spuneți indică și relația cu totul și cu totul specială pe care Petru Ciubotaru o întreținea cu limba română. Era un „actor de text”, sintagmă destul de sărăcăcioasă, un actor care pleca de la o partitură pe care o nuanța îmbogățind-o. Trecând la un alt capitol, îl simțeați pe Petrică Ciubotaru ca făcând parte din așa numita boemă ieșeană a timpului sau, din contra, nu avea vocație pentru boemă?
Ca să zic asta, ar fi trebuit eu însămi să particip la boemă, ceea ce nu s-a întâmplat, deci …nu știu. Îi plăcea să vorbească cu oamenii care îl interesau și în care simțea o vibrație comună, altfel era reticent. Avea chiar o bucurie a întâlnirii cu oamenii. Pe mine asta m-a nedumerit întotdeauna. Să simți că se bucură sincer cineva că te vede. Spun nedumerită, pentru că rar mai simți acest lucru întâmplându-se în real.
Aveți perfectă dreptate. Acum fac și eu legătura cu o secvență din trecut. În urmă cu doi ani ne-am dus împreună la o conferință comună la Teatrul din Botoșani și, pe drum, la întoarcere, Petrică radia de fericire. Tânjea să comunice, tânjea să reîntâlnească și să întâlnească oameni.
Așa mi se părea și mie. Era un soi de bucurie – revin asupra acestui cuvânt – care, la rândul său, revine des în interviurile lui Petru Ciubotaru. Bucuria. Dacă o să citiți interviurile lui, o să vedeți că într-un interviu de trei, patru pagini, cuvântul „bucuria” apare de cinci, șase ori. Și nu e o repetiție din stângăcie stilistică.
În mod paradoxal, mai apare și cuvântul umilință pe care el îl aduce frecvent în discuție atunci când vorbește despre subtilitățile profesiei de actor. În teatru, spunea el, nu e nevoie numai de umilință, ci și de smerenie.
Smerenie, da.
Sunt termeni, cumva încărcați de sacralitate, dar care au relevanță pentru a contura un anumit tip de actor. Actorul nu modest, dar actorul smerit.
Aș lega această smerenie de un verb care mi se pare fundamental în ceea ce-l privește pe Petru Ciubotaru. „A aștepta”. Răbdarea smereniei sau smerenia răbdării. Răbdarea de a aștepta, așteptarea unui rol, cred eu, sau poate mai erau și alte lucruri pe care le-a așteptat în viața sa…
A fost și ceva beckettian în așteptarea asta?
Vorbeam de autoironie. În așteptarea asta dacă nu ai și un dram de umor și de comic întors și către sine, atitudinea ta se transformă într-o dramă sau chiar într-un patetic ieftin. Să faci o piruetă glumeață sub care se ascunde ceva grav…
Un registru pur cehovian.
Sunt convinsă că și-ar fi dorit și alte roluri din Cehov.
Ultima oară îmi spunea că își dorește foarte mult să joace în Unchiul Vanea. A jucat puțin în Cehov, a jucat un Ivanov la Ovidiu Lazăr, în Livada de Vișini la Hausvater, în Pescărușul Irinei Popescu Boieru și la Ion Sapdaru, în acel colaj cehovian.
Sunt convinsă că aștepta (apropo de așteptare) un Cehov mai pentru el. Umorul de care vorbeam înainte reiese și dintr-o altă zicere a lui. Vorbea despre sine ca despre un soldat în tranșeele teatrului românesc, un soldat în ranița s-ar fi putut afla bastonul de mareșal. Era tot o așteptare, de fapt.
(Culegerea interviului îi aparține Laviniei Lazăr)
