Nu poți face critică de teatru la așa ceva…

Călin Ciobotari

Nu poți face critică de teatru, în sensul „oficial” al sintagmei, la un spectacol precum Zeițe de categorie B (regie Andrei Măjeri, producător principal Teatrelli în coproducție cuTeatrul Național „Lucian Blaga” Cluj, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani). Nu pentru că s-ar sustrage unei construcții specifice artei spectacolului de teatru, ci pentru că, în esența lui, este mai mult decât un spectacol, este o formă de comunicare, de mărturisire care te scoate din starea clasică de spectator și te plasează într-una nouă, de confident. A face critică de teatru la un astfel de spectacol ar echivala cu o formă de trădare a intimității depline în care, timp de 90 de minute, ești implicat. Cumva, ai ține secret ceea ce ai văzut, deși, pe de altă parte, îți vine să vorbești despre asta, ca despre o întâmplare neobișnuită, fericită, irepetabilă.

De altfel, ceea ce mi se pare răvășitor este tocmai această estetică a intimismului pe care construiesc regizorul Andrei Măjeri și dramaturga Alexandra Felseghi. Ea se declanșează imediat după introul cu ecouri de eternitate, când, reiterând legenda judecății lui Paris, muritorul pus în situația de a evalua frumusețea a trei zeițe, Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca se plasează într-o falsă stare de competitivitate. Apoi cele trei actrițe se așază pe scaune, în fața noastră, și ni se adresează; este momentul de cotitură în care condiția de spectator este pusă la îndoială, înlocuită fiind cu sentimentul că devii cineva cu suficientă cotă de încredere încât altcineva să îți poată povesti propria lui viață. Uneori intimismul atinge cote greu de descris, ca în momentul în care Ioana Gajdó, la finalul secvenței în care ne vorbește despre boala și moartea mamei, ia loc pe intervalul dintre rânduri, iar tu spectatorul, îi simți plânsul mut, îi întrezărești cu coada ochiului lacrimi ce arhivează dureri din trecut. Sau când, cu Elena Ivanca, seara, cocoțați pe căpița de fân din căruța ce o aduce acasă, învingătoare, după admiterea la teatru, privești stelele și celebrezi începutul unui destin artistic. Sau cu SilviaLuca, răscolind după sensuri prin monologul Ninei, traversând granițe, hotare, geografii, bariere lingvistice… Nu puține sunt momentele când se joacă frontal, „cu garda jos”, când aproape nu mai suntem în teatru, căci, iată, semenul tău îți vorbește, iar tu îl asculți. Actrița nu mai este doar actriță, este Celălalt,poate alter-ego-ul tău feminin, poate proiecție a fiicei tale, a mamei tale, a iubitei tale, a surorii tale. Este ceea ce mi s-a părut fascinant în alternanța aceasta dintre actrițe ce se joacă pe sine ca personaje distribuite în propriul destin și etalarea simultană a stării-de-a-fi-în-civil. Pasajele de actorie foarte înaltă (trei actrițe cu adevărat puternice în scenă!) sunt voluntar subminate cu ieșiri din joc, teatralitatea este dinamitată cu explozibilul vieții, iar actrița devine una din nenumăratele ipostaze ale femeii.  

Decorul este sărac, inexistent, dacă facem abstracție de stativul de haine, semn clasic de ambient teatral cu intrare în costum și în personaj. În penuria aceasta de material fizic scenic, în cromatica alb-negru dominantă, roșeața mărului pe care Măjeri îl recuperează din mitul judecății lui Paris devine violentă și duioasă, eretică și izbăvitoare… Mărul nu este doar fruct al discordiei, ci manifestare a feminității în multitudinea ei de sensuri. Mărul erotizează scena, o ambiguizează, ținându-ne în delicată tensiune. E mai mult decât un obiect și mai puțin de un personaj, dar e acolo, imposibil de evitat, asemenea unei pete de sânge pe albul zăpezii.

Privind zeițele lui Măjeri, nu poți scăpa de referința altor „trei surori” pe care, acum, le leagă nu geneticul, ci ceva poate mai intens decât sângele: teatrul. Trei biografii suprapuse din intersecțiile cărora se naște splendoarea unor generalizări. Silvia&Elena&Ioana devin ambasadori ai acestei categorii feminin-profesionale: (dumne)zeițele de provincie, de categorie B, o categorie auto-ironic asumată, dar care semnalizează, printre altele, lipsa compromisului, credința că teatrul și viața nu trebuie să intre în acerbă competiție, că este loc sub soare pentru toată lumea. Efectul de generalizare este cu atât mai intens cu cât nu de puține ori scena este internaționalizată: auzim fragmente rostite în rusă, în maghiară, în română, auzim accente regionale, traversăm geografii mentale și fizice. Chimia dintre actrițe este atât de mare încât adeseori vocile lor se topesc una în cealaltă, unic personaj multiplicat în oglinzile unor spații diferite, unificate de aceleași îndoieli, de aceleași spaime, de aceleași vise. Și nu te mai saturi să urmărești raportul acesta Unu – Multiplu topindu-se și din nou conturându-se, și din nou topindu-se…

Un alt nivel seducător al discursurilor scenice îl constituiereverențele pe care, cu discreție și eleganță, actrițele le fac celor cărora li se simt îndatorate. Figura tutelară a lui Vlad Mugur, printre altele, se conturează apăsat, redându-ni-l ca personaj cu replică și atitudine. (Triunghiul se desface iar două dintre actrițe construiesc lumea despre care ne vorbește protagonista, soluție nu doar pragmatică, ci evocând curenții solidarității lor de adâncime!).  Vulnerabilităților feminine le sunt contrapuse, apoi, izbucnirile, revoltele, exercițiile de putere (atât de bine scrisa bucată în care actrița își ia revanșa în fața sutelor de spectatori care o ascultă, fie că o plac, fie că nu). Alte prețioase pasaje fac referire la relația cu personajul, la cheile de interpretare ale unor texte de teatru, la relația cu regizorul, la libertatea actorului în scenă, la condiția lui de creator, nu de simplu executant al unor indicații, la complicata problemă a talentului și așa mai departe.

Avem de-a face, clar, cu o răzbunare a provinciei sau cel puțin asta crede criticul „de categoria B” care scrie aceste rânduri. „Categoria B” însăși devine metaforă a planului secund, a penumbrei, a unui anumit tip de smerenie înaltă a unor artiste care prin acest pas în spate nu încetează să rămână… zeițe.Relevante și frumoase în cel mai plin sens al termenului sunt costumele pe care actrițele știu să le poarte, cu teatralitate, atunci când este cazul, cu firesc în alte rânduri.

Dramaturgia colajează inteligent și sensibil „documentele”rezultate din mărturisirile actrițelor. Versatilă, Alexandra Felseghi își îmbracă textul de scenă într-un bulversant realism poetic, teritoriu literar fertil, irigat cu nostalgii, cu umor, cu ironie. Intimismul de care pomeneam provine și din stilistica atât de atentă, din fluiditatea atât de firească, din logica emoțională atât de armonioasă pe care Alexandra le organizează într-o scriitură vie și impactantă.

Unde se află Măjeri în tot acest peisaj? Peste tot… Prezența eterată a regizorului, asemenea fumului de scenă, învăluie cald povestea aceasta cu oameni și personaje, cu corpuri și contururi, cu respirații și îngândurări… Citat de actrițe, regizorul rămâne personajul prezent, însă ascuns, un Paris care încearcă satisfacția reușitei unei distribuții perfecte.

Se întâmplă rar să asiști în sălile de spectacol la empatii atât de intense între cei de pe scenă și cei de dincolo de scenă. E o ardere pe rug a cărților despre „arta de a fi spectator”, o ambiguizare a relației, ceva nedefinit, o solidaritate, o singurătate plurală, dar și o regăsire a ceva incert pe care îl credeai pierdut. Iar mai târziu, când încă te dor palmele de la cât ai aplaudat (ce specială este durerea aceasta!), te întrebi de ce, de la ce ai privirea împăienjenită… De la fumul de scenă sau…

Teatrelli, Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani – Zeițe de categoria B, de Alexandra Felseghi după o idee de Andrei Măjeri. Regie: Andrei Măjeri. Experiență sonoră: Adrian Piciorea. Costume: o selecție de piese din colecțiile lui Lucian Broscățean. Bijuterii: Monom. Cu: Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó, Silvia Luca. Data vizionării: 13 ianuarie 2023, Botoșani.