Călin Ciobotari
După Verde tăiat și Nu mai ține linia ocupată, spectacolul Lina de la Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe împlinește o așa numită Trilogie a nedreptății dar și o relație exemplară în teatrul românesc: cea între dramaturga Alexandra Felseghi și regizoarea Adina Lazăr. E, apoi, o trilogie importantă nu doar prin spectacolele ce o compun, ci și prin ideea de proiect coerent, complex și util, născut din sentimentul unor necesități sau al unor probleme pe care societatea românească încă nu pare pregătită să le depășească sau le plasează sub semnul lui „nu vorbim despre asta” (titlul unei alte piese a lui Felseghi). În fine, să nu omitem forța cu care un discurs feminin teatral s-a făcut auzit prin intermediul sus pomenitei trilogii. Despre Verde tăiat și Nu mai ține… s-a vorbit și s-a scris foarte mult, la fel cum, sunt convins, se va întâmpla și cu Lina.
Păstrat în zona teatrului „documentat” (nu documentar), spectacolul de la Sfântu Gheorghe e copleșitor prin multitudinea de niveluri în care, mai ales dramaturgic, operează. Alexandra Felseghi pleacă de la celebrul episod de sexgate românesc, cazul Ronei Hartner din 1999, tânăra actriță fiind prezentată, printr-un fake news de proporții, ca amantă a președintelui țării. Dincolo de acest punct de plecare, Lina nu e, totuși, doar o redeschidere de caz, ci pretext pentru a etala multe alte disfuncționalități și metehne structurale pe care anii 90, sălbatici, putred de romantici și plini de inconștiență, le conțin în toată „splendoarea” lor. Cel puțin pentru mine, spectacolul a avut valențele unei etno-arheologii abil conduse, orientate nu atât spre sancționare, cât spre reflecție pe cont propriu. Imersiunea în acest trecut recent funcționează, cred, și ca o formă de oglindire; e necesar să privim acolo pentru a înțelege ce am devenit.
O mulțime de alte subteme se nasc, așadar, sub ochii noștri din solul dramaturgic atât de fertil, toate în directă comunicare cu prezentul: apetența pentru trădare (studiată pluri-perspectival, ca element sugestiv nu doar pentru speța Ronei Hartner trădată de prietena ei, ci și pentru multiple alte forme de trădare: trădarea politică, trădarea moralei, trădarea memoriei etc.), relativismul debordant al generalului (îl putem numi „istorie”) care înghite individualul, patriarhatul aproape cronicizat al unei societăți care, între timp, nu a reușit decât să îl deghizeze mai bine, atmosfera din școala românească de teatru (vai, cu atât de multe elemente de recognoscibilitate și, mai mulți de vai!, de actualitate), imaginea familiei românești cu clișeele și particularitățile ei, homofobia, relația cu străinul, figura versatilă și tenebroasă a politicianului român, măruntaiele atotdigeratoare ale mass-media autohtone și așa mai departe. Felseghi și Lazăr ficționalizează nume sau chiar întâmplări (în spectacol Rona/ Lina e omorâtă de prietena ei, identificându-se destinal până la capăt cu personajul Desdemonei pe care o interpretează la școală), însă sunt foarte preocupate de adevărurile unor contexte, de autenticitatea unor cadre în care senatorul Romulus Chiriac, jurnalistul Florin Tabac, maestrul Brătescu de la Teatru pot lua orice identitate doresc. Ca paranteză, mi se pare pe cât de dificil, pe atât de profitabil modul acesta de a genera personaje foarte puternic definite, însă având mereu la purtător și o marjă de generalitate; ele sunt acolo, „pe persoană fizică”, însă își poartă cu sine, ca pe o umbră, tipologia.
Scriitura Alexandrei are consistență, oferind, deopotrivă, structuri monologale de înalt nivel, dialoguri alerte, pline de viață și vervă, naturalețe și un umor de indiscutabilă calitate. Adeseori, spectacolul merge pe muchie de cuțit (e dificil să vorbești despre Corneliu Vadim Tudor fără să îți vină în minte multitudinea de secvențe antologice în care îl reține memoria colectivă), însă nicio clipă nu eșuează în îngroșări inutile sau în compromisuri făcute de dragul amuzamentului general. Un comic special, vag nostalgic, nu lipsit de căldură se naște din coborârea aceasta în apele tulburi ale trecutului românesc. E, însă, și ceva din „râzi tu, râzi, Harap Alb” care însoțește permanent timpul spectacolului și timpul publicului. Pe fondul acestui umor, aerul tragediei își face simțită prezența la final. Rămânem descumpăniți, și ni se pare cum auzim, fix de acolo, din anii 90, behăit de mioriță lae, tânguit de femeie din zid de mănăstire, fragment de scrisoare pierdută, poezii de Arghezi, lipanică văduvă și câte și mai câte.
Totuși, calitatea uimitoare a jocului Mădălinei Mușat și persistența cu care rămân actrița & personajul în memoria post-spectacol fac Lina să rămână, în principal, un exercițiu de rememorare a revoltătorului caz când o tânără actriță a fost sistematic terfelită public, expusă, devorată cu voluptate și excitație de un popor a cărui teatralitate (ca mod teatral de a fi, dar și ca apetență pentru loviturile de teatru), trebuie să recunoaștem, este debordantă. Lina încă este posibilă, cazul ei încă rămâne deschis tocmai prin posibilitatea aceasta neliniștitoare de a o lua mereu de la capăt. Nimeni nu ne garantează că am reacționa diferit sau că suntem cu adevărat diferiți în raport cu noi, cei de acum două-trei decenii. De fapt, ce s-a schimbat în mod profund?! E una din întrebările pe care spectacolul le-a așezat adânc în mine, mult mai adânc decât interviul pe care Rona Harner i-l acorda în 2023 lui Denis Rifai.
Regia Adinei Lazăr e una deschisă; evită concluziile și sentințele, evită sublinierile foarte apăsate sau degetele băgate adânc în ochii prezentului. Delicată, organic pliată pe dramaturgie, aproape tandră în unele momente, reface și desface, cumva caleidoscopic, lumi, atmosfere, spații, vinovății individuale și naționale. Uneori e ironică (precum în scena cu Florin Tabac mâncând în tăcere deplină timp de vreo două minute sau în scenele de repetiție la Othelo), alteori e axată pe reconstituiri, uneori operează cu detaliile, alteori te lasă să simți o frântură din neantul unei istorii ce își macină cu nepăsare copiii.
Nu e prima oară când trupa de la Sfântu Gheorghe îmi creează bucurie. Exact acesta este cuvântul potrivit, bucurie. Am învățat în timp că starea aceasta nu mi-o produce perfecțiunea tehnică a celor de pe scenă, ci propria lor bucurie de a fi acolo și de a juca. Mădălina Mușat și Oana Jipa (în Ruxandra, prietena Linei) produc relații scenice foarte puternice, cu densitate dramatică, electrizante prin tensiuni ce contrapunctează energiile luminoase ale adolescenței cu tenebrele a ceva ce le devorează. Anca Pitaru și Iulian Trăistaru completează prompt careul acesta cu personaje tinere, aflate la început de drum. La Sebastian Marina, construcția Senatorului mixează abil viclenia, cultura, farmecul personal, lucirea de nebunie, teatralitatea și realismul unui Vadim stilizat, relecturat, generalizat. După Mobilă și durere, Sebastian reconfirmă aici forma excelentă în care se află, dar și capacitatea de a da note foarte fresh unor personaje oarecum clasicizate. E valabil și pentru Costi Apostol, al cărui jurnalist reprezintă o seducătoare sinteză de profiluri și comportamente media. Ioana Costea și Daniel Rizea (părinții Linei), Camelia Paraschiv (soția senatorului), Sergiu Aliuș și Ion Fiscuteanu Jr. (profesorii din Institutul de Teatru), Mona Codreanu (mama Ruxandrei), Lidia Baciu (doamna Ligia de la tehnicul tv) completează un tablou scenic vivant de care te simți legat până la dependență pe parcursul celor aproape trei ore de spectacol.
E un spectacol care transportă, dincolo de informație, empatie. Empatie cu Lina, empatie cu marii și micii nedreptățiți, empatie cu minunata trupă de la Sfântu Gheorghe și cu echipa din jurul acestei producții greu de uitat.
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe – Lina, de Alexandra Felseghi. regia Adina Lazăr. Scenografia: Bianca Veșteman, Sabina Veșteman. Sound design: Adrian Piciorea. Asistent de regie: Nicholas Cațianis. Grafica: Blanca Doba. Regia tehnică: Lidia Baciu, Ioana Popescu. Distribuția: Sergiu Aliuș, Costi Apostol, Lidia Baciu, Mona Codreanu, Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr, Oana Jipa, Sebastian Marina Mădălina Mușat, Camelia Paraschiv, Anca Pitaru, Daniel Rizea, Iulian Trăistaru. Data vizionării: 19 noiembrie 2024
