Izmenele domnului M. Eminescu

despre frizerismul intelectualnic romînez, ambalat în frac tricolor 

 

 

Cu oarece timp în urmă , celebra, serioasa și oligopolica editură Polirom publica, cu surle şi trompiţe epocale, corespondenţa privată dintre dl Mihail Eminovici şi dna Veronica Micle. Cu un suptces comercial, coltoral și sinapsial full-minant.
Precum deja ne-am convins demult, directorele fondator al editurii, Silviu Lupescu, e un băiet diștept și un negustor de mare clasă, care ştie să facă din pîrgar – mare spătar şi din izmene private – steag naţional. Dacă el a ales, în acest caz, profitul material şi publicitatea adiacentă, în detrimentul sobrietăţii intelectuale & morale, de la care se revendică mereu, n-o să-l putem trece strada cu de-a sila. Fie primit !
Cestiunea reală apare dincolo de gardul comerciului, altfel stimabil, pe care îl face simpaticul nostru editore. Adică în bazarul presupus intelectual, ba chiar academic, unde diverşi învăţaţi culturaliceşti s-au tare ninunat de o aşa descoperire epocală & publicare esenţială, vestind lumii despre cum, de-acuma,  îl vom înţelege noi mai profund pe dl Eminovici şi pe dna Creiaţiia dumnealui literară.  Mă-nţelegi, devine de se leagă noi rotiţe relevante de atelier leterar & mecanism psihologic al ‘mnealui, autorele … plus restul făinii analitico-budoàrice.
Şi noi, care dormeam, soro … Mi-i într-un loc dorsal de părerea celor care or să mă considere ruginit sau rudimentar, aşa că o spun direct : publicarea unei astfel de corespondenţe private, fie şi la mult timp de la moartea destinatarilor, ţine mai mult de voyeurismul ‘eftin şi de negustoria jmecheră,  împachetate în foi de viţă culturală şi de varză patriotică. E un act indecent, care nu diferă prea mult de violarea corespondenţei unor persoane vii ori de uitatul pe la ferestrele vecinilor.
Ok, voyeurismul e prezent peste tot, de cînd lumea, şi mulţi dintre noi lunecă, mai des ori mai rar, în glodişorul lui, de diverse vîscozităţi. Dar publicarea & glorificarea unor astfel de cărţi, precum corespondenţa M. Eminescu – V.Micle, ridică acest tip de voyeurism la alt nivel, legitimîndu-l cultural, social, psihologic. Şi perpetuînd & consolidînd o confuzie toxică : aceea că literatura ( sau cultura în ansamblul ei)  înseamnă poveştile despre sexul dintre un scriitor şi amanta lui – banalităţile dulcege şi amoroase dintre cei doi, certurile, despărţirile, împăcările şi restul garniturii.
Despre asta e vorba, de fapt, nu de vreo pudibonderie de secol calvinist : ridicarea banalităţii private şi a derizoriului biografic la rang de fapt cultural relevant. Iar asta devine mult mai toxic, pe moment şi à la longue, cînd o fac nu doar negustorii culturii, ci chiar presupuşi paznici ai templului muzelor. Adică exact cei care, în episoadele precedente şi următoare ale telenovelei, îşi smulg părul cranian şi îşi rup cămeşa de pe chept, deplîngînd cu lăcrămi de sînge jalnica-a-culturii-tragodie şi teribela decădere a moravurilor omeneşti & botanice.
Evident, acesta e doar un capitol din epopeea post-modernă a unei multiple disoluţii, pe care o trăim cu toţii, în variile ei forme. Cu consecinţe mult mai serioase, desigur, decît cele generate de gonflarea, în chip de dirijabil Hindenburg, a unui prezervativ folosit din secolul al nouăsprezecelea.

Desigur, acest tip de izmenism peri-cultural, cu franjuri de togă olimpoidă, e marfă veche, vîndută și pe la curți naționale mai mari. Și nu în fundul curții, ci în poarta a’ mare, cu capitelăraie marmoroasă și coloane dă trei feluri, ca la case bo’erești. Dar, dacă tot ne înfoiem ritos vizavi de decăderea multiplă a Apusului, poate că am putea ieși, măcar un pic, din bucătăria cu ifose de lăutari marginalizați, preluînd de la filarmoniștii Vestului rigoarea structurală a fugilor baroce, dar lăsînd deoparte chantănăria cu fustele-n cap. Ori poate credeți că dl Eminovici ar fi foarte încîntat de felul evlavios în care dl directore Silviu Lupescu, asemeni altor pioși întrelectuali, i-a cotrobăit prin izmene ?

Dar, ca să nu pară că mă complac în rolul de profet încruntat, închei aici mica mea filìpică, cu un îndemn simplu : stimabililor, nestemaţilor, dacă nu se poate fără izmene pe frînghie, fie … dar nu faceţi din ele steag, fiindcă frînghia s-ar putea face, încet, încet, ştreang mental. Sau laţ de capcană, ornat cu lăței cerebrali.

Lucian Postu

 

Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului  ” romîn ” și a derivatelor sale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here