„Grand Hotel Pasărea Retro”, un glob albastru, fragil, ce se oglindește în ploaie…

Andreea Rotaru

Pășesc pentru prima oară pe străzile unui oraș nou, descoperind cu bucurie naivă și curiozitate adolescentină un Târgu Mureș mistic, plin de culoare. Curiozitatea e amplificată la gândul că pe scena Teatrului Național se va juca mult așteptatul „Grand Hotel Pasărea Retro” în regia lui Radu Afrim. Emoție și entuziasm….

„Pasărea Retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, spectacol realizat de același regizor și cu aceeași echipă (Compania Tompa Miklos) în 2016, s-a bucurat de un real success în acea perioadă dar și recent, fiind difuzat în format video în cadrul FNT 2020. Pasărea Retro evocă  viața anilor 70 trăită într-un bloc comunist  al unui orășel de provincie. Personal, nu am prins gustul acelor ani, însă, la rândul meu, m-am bucurat, ceva mai târziu, de gălăgioasa copilărie trăită la bloc, de râsul în hohote, de uniforma albastră cu pătrățele și guler alb și de verile în care zburdam în voie prin libertate.

Copilăria are gustul feliei de pâine cu dulceață…

Dacă în „Pasărea Retro…” Afrim reconstituia nostalgia acelor ani în care oamenii își trăiau public viețile lor private, acțiunea din „Grand Hotel” este una a timpului prezent. Blocul, atât de animat cândva, nu mai există; în locul lui s-a construit un hotel în care oamenii conviețuiesc într-o apăsătoare solitudine. Așadar, ne este prezentat un hotel luxuriant, dar îmbrăcat cu o haină tristă în care viața nu se mai trăiește așa cum se trăia în vechiul bloc; acum viața (se) suferă. Mioara, scriitoare în Belgia, se reîntoarce după 50 de ani în locul copilăriei pentru a redescoperi spațiul, pentru a-și face ordine în amintiri și pentru a căuta Pasărea, dar află de la bun început că aceasta nu mai locuiește aici. Emoția acestei redescoperiri îi este retezată de caracterul formal al dialogului ce îl poartă cu proprietarul hotelului, Aladar (Gallo Erno); odată ajunsă în camera cu fereastră, amintirile retro încep să clocotească în interirorul ei iar dorința febrilă de a le da o formă, de a le exterioriza devine din ce în ce mai acută.

Fereastra constituie liantul ce face legătura între realitate și imaginație iar dacă ferestrele vechiului bloc erau mai mereu deschise pentru a empatiza, în acest hotel ele rămân închise astfel că empatia se dovedește a fi puternic fisurată.

Erzsebet B. Fulop își construiește rolul cu candoare, cu sensibilitate dar mai ales în continuă căutare, obligând parcă și spectatorul să caute împreună cu ea emoțiile și atmosfera de altădată.

Scenografia realizată de aceeași Irina Moscu „dă tonul” spectacolului situându-ne într-un univers afrimian concretizat într-o multitudine de metafore vizuale și imaginare. Costumele, cromatica, spațiul scenic subliniază formidabil excentricul dar nelipsitul cuplu real-fictiv.

Regizorul  se joacă cu temporalitatea în voie deplină așa cum și Tanti Terez (Katalin Berekmeri…), singura locatară rămasă în viață este cea care are curajul să mânuiască acele de ceasornic într-un sens nu tocmai logic dar cu siguranță unul autentic. Și chiar dacă blocul nu mai există, hotelul poartă încă amprenta vremurilor trecute prin aparițiile fantomatice ale lui Tanti Paraschiva dar și prin refuzul lui Terez Zagoni de a părăsi acest loc. Pentru ea, ar fi o sinucidere curată…

Estetica afrimiană este caracterizată printr-o libertate covârșitoare ce te incită, te excită, te plimbă prin extremitățile compoziționale și îți oferă stări de o intensitate neobișnuită. Drept urmare publicului i se oferă șansa de a crede în exuberanta personalitate a Zitei, în nimfomania ei dulce cu iz vintage, în culoarea nedeslușită a acelor ochi misterioși; aceste detalii fac din personajul ei unul construit cu multă rigurozitate și implicare. La polul opus se află personajul Aladar, delicat, fragil, mare iubitor al trandafirilor japonezi dar poate mult prea sensibil pentru a supraviețui cuțitelor ascuțite ale realitățiii.

Întorcându-ne la spațiul scenic, băncuțele de lemn ce ascultau, construiau și rosteau toate poveștile retro  au fost înlocuite de canapele confortabile în care locatarii hotelului servesc micul dejun dar, musai, respectând …distanțarea socială. Astfel, graba de a ne închide în propriile noastre universuri e mult mai indicată decât de a-l asculta pe cel de lângă. E mai safe, dar poate fi mai sănătos?

Masca de protecție și peruca, atât de obligatorii în fișa postului, capătă valențe neprevăzute construind un zid puternic în modul de relaționare al personajelor. Or, nu se mai râde în hohote pentru că râsul a devenit un act obositor așa că se preferă zâmbetul iar personajele parcă și-au pierdut pofta de a se înfrupta din mrejele necunoscutului, se zbat în propriile stări și, din frica de a construi noi povești reale, se închid în virtualitate.

Așadar hotelul este populat de o sumedenie de ciudați, captivi în frustrări și gânduri incomunicabile: Amarryll – un traveștit ce își azvârle erotismul haotic în ședințele de videochat, Vilmos – copilul-bătrân cu comportament deviant, camerista Agota – prizoniera propriului ei vagin, frații Benjamin și Nathanael Juhasz – unul self-made-man, celălalt un produs artificial al Școlii Populare de Artă, însă ambii posesori ai unei structuri identitare circumspecte, Karolin – psihologul depășit de propria condiție. Iar acest tablou compozițional este întregit de muzica tristă a pianistului ce împânzește întreg spectacolul. Melodiile anilor 70 (Boney M., ABBA) cu ritmuri pline de vitalitate, erau cântate, dansate, simțite la unison de toți locatarii blocului; în Grand Hotel, personajele  nu mai sunt capabile de a asculta mesajul unei melodii pentru că fiecare are o melodie a lui, interioară. Controversatului pianist nu-i rămâne decât să își interpreteze muzica în deplinătatea egoismului său.

Pentru Mioara, povara amintirilor devine din ce în ce mai grea iar muzica din mintea ei se dovedește imposibil de pus pe notele timpului prezent. Ar vrea să participe și ea la râsul și dialogul celorlalți, dar conștientizează că această aparentă veselie îi este complet străină, nu îi aparține, iar tăcerile ținute în cutia cu capac se zvârcolesc tot mai frenetic; cum să deschidă cutia dacă îi lipsește acel entuziasm atât de necesar, de autentic?

Memorabil detaliul tapetului în care s-a imprimat erotismul metafizic al lui Amaryll și visele albastre ce vor rămâne veșnic nerostite.

Iată cum personajele acestui hotel evoluează impecabil pe propriile lor trasee compunând, descompunând și recompunând viața într-o zodie creată și dirijată cu multă minuțiozitate, zodia afrimiană. Scenariul scris de Radu Afrim este o explozie de poezie și umor, un dans infailibil al fanteziei și al intensității deopotrivă în care capacitatea de a crea imagini stimulează atât creativitatea actorilor cât și pe cea a spectatorilor.

Grand Hotel poartă parfumul brumei de noiembrie, însă Pasărea Retro nu mai locuiește aici. Cu toate astea ea își va cere necontenit dreptul de a renaște în alte locuri ori alte realități (imaginative).

Poate că i-am surprins și eu zborul în clipa frumoasă a unui glob albastru ce se oglindește fragil în ploaie.

Spectacol vizionat în 30 ianuarie 2021

(Andreea Rotaru este studentă a Facultății de Teatru Iași, secția Teatrologie)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here