Călin Ciobotari
Lumină de zi. Sunete marine, cu valuri liniștite și pescăruși. O femeie face jogging. Un bărbat o asistă duios. E tandru și iubitor. Din înaltul scenei coboară o rochie de mireasă. Bărbatul o ajută să se îmbrace cu ea. E nespus de afectuos. În dreapta, în fața unei urne, o tânără cerne cu palmele ei, repetitiv și absent, cenușa. E și ea parte integrantă din această idilică dimineață marină. Sunt Gertrude, Hamlet și Ofelia. Apoi atmosfera se schimbă brusc. Un acces de furie a fiului, mamă speriată și un tehno-party ale cărui ritmuri nu anunță nimic bun. Așa începe atât de bogatul spectacol al lui Tompa Gábor de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca.
Dramaturgia ca esențializare
Dramaturgia lui Visky András nu e una care să dea satisfacție interpretărilor filologice pe text shakespearean. E o dramaturgie care, într-adevăr, simplifică, însă nu de dragul vulgarizării piesei clasice, ci de dragul esențializării ei. Tăietura pe text este fermă, fără ezitări și pudibonderii. Rezultă un scenariu suplu, dinamic, funcțional, ce exclude implicit declamația sau rostirea de dragul retoricii. O serie de permutări intra-textuale reașază accentele funcție de interesele regizorale, punctând însă și la capitolul dinamicii și a freshness-ului cuvintelor rostite. Singura rezervă o am față de corpusul textual artificial lipit finalului: mi s-a părut banal, ușor tezist, un fel de inutilă reverență făcută inteligenței medii a spectatorului.
Timp și spațiu
Tompa abandonează cadrele tradiționale de expresie asupra Elsinorului, recuperând, în schimb, ceea ce majoritatea regizorilor care montează Hamlet uită sau trec sub tăcere: atmosfera marină. Mai degrabă decât într-un castel, acțiunea se derulează acum undeva la marginea unei mări. O mare ce a existat și pe vremea lui Shakespeare, există și acum, va exista și peste o mie de ani. Sunetele marine vor reveni pe parcursul spectacolului, inclusiv în scena finală a duelului. E un cadru natural-mental menit să ofere montării nu atât elemente de pitoresc, cât acel aer de general-valabil, general-localizabil. Nimic nu eteranlizează mai sigur decât marginea unei mări… Timpul spectacolului este timpul nostru, costumele ne sunt familiare, personajele ne sunt contemporane.
Regizorul nu complică spațiul scenic. Preferă să lase libertate de mișcare unor personaje care devin ele însele decorul acestei lumi. Într-un astfel de minimalism al decorului, urna cu cruce devine un obiect major; la fel craniile lui Yorick, de mari dimensiuni, multiplicate angoasant și relativizându-l pe Yorick; sau buchetele de flori mortuare ce pavează drumul dintre Ofelia și Hamlet; sau banda de alergare, cu multiple semnificații (pre-reglajul făcut de altcineva, neputința de ieși din acest mers-în-gol repetitiv, obiect al timpului nostru etc.). Una dintre cele mai importante soluții spațiale reiterează o metaforă fizică de care Tompa s-a arătat atașat și cu alte ocazii (Livada de vișini): biblioteca. E un spațiu intim în care uneori Hamlet se închide. Ideea nu doar că e justificată, însă are o forță de expresie remarcabilă. E aproape o bibliotecă-celulă, care îl conține pe prinț – un prinț captiv al propriei culturalități. În treacăt fie spus, poate că faimosul delay (pe care Tompa nu insistă aici) e un delay de tip cultural, nu de altă natură… Regizorul nu pariază totuși total pe tema bibliotecii; într-un alt acces de furie, Hamlet își va devaliza spațiul intim, o parte consistentă din spectacol jucându-se printre cărțile risipite pe scenă, imagine superbă a inutilității și dezorganizării culturii. Același spațiu al bibliotecii va deveni sală intimistă de spectacole pentru celebra secvență de teatru în teatru. În final, un nou spațiu va fi conturat: cel al ringului în care se va consuma duelul/ partida de box. Există și un spațiu al virtualului, joc al posibilului pe care ironic și inteligent îl exersează spectacolul; e un video-spațiu în care, spre exemplu, dezbaterea groparilor e tradusă într-un debate dintr-o emisiune de radio, în care Hamlet ne este arătat, într-o obsesivă repetitivitate, trăgându-și un glonț în tâmplă etc, sau în care îl vedem pe muribundul rege într-o secție de reanimare.
A auzi, a vedea ceea ce se aude…
Universul sonor (muzica originală e semnată de Vasile Șirli) e și el de o bogăție debordantă. Nu mă refer aici doar la pasajele sonore atât de subtile ale lui Șirli, provocând și explorând zonele de adâncime ale receptării, ci și la organizarea propriu-zisă a sonorităților ce intervin pe parcursul celor trei ore de spectacol: de la sonorități liturgice, la sonorități de club, de la sunet natural la melodicități vocale articulate de microfonie, de la songul Ofeliei și contextul sonor în care își rostește Hamlet monologul „A fi sau a nu fi” la ambiguitățile sonore ce anunță prezența spectrală a nevăzutului. Vizualitatea remarcabilă a Hamletului clujean este dublată astfel și de o excelentă servire a audibilului unei lumi complexe și complicate. Înainte de a vedea o astfel de lume, îi auzim murmurul…
Duhul exterior, duhul interior
Una din cele mai dificile sarcini ale regizorului care montează Hamlet în secolul XXI este să rezolve aparițiile Duhului și dialogul acestuia cu fiul. Soluția lui Tompa este elegantă și sensibilă: aparițiile celui de dincolo sunt anunțate de un sunet insuportabil, urmat de trecerea prin fundul scenei a unui sicriu de sticlă în interiorul căruia zărim trupul regelui mort. În urma sicriului, o făptură uman-celestă își cântă mesajul către Hamlet. Prințul nu doar aude toate acestea, dar le și trăiește. Bunăoară, actorul, în buza scenei, integrează în jocul său suferințele fizice din ultimele clipe de viață ale regelui. În felul acesta, Tompa aplanează vechiul conflict dintre cei ce tratează Duhul ca pe o entitate reală și cei care îl evaluează ca pe un produs mental al fiului înnebunit de durere.
Un Hamlet care ne joacă pe noi…
Tompa nu are nicio îndoială: Hamlet nu este nebun. Lectura regizorului asupra prințului de la Elsinor este una pozitivă, valorizantă. Se întâmplă un lucru straniu cu acest Hamlet. El rămâne în centrul nostru de interes, ca personaj coagulant, însă, în același timp, prin simplitatea desăvârșită a interpretării, încetează a mai avea grandoarea specifică unui erou. E mai degrabă un „erou al cotidianului”, e unul dintre noi decis să readucă la normalitate vremurile ce și-au ieșit din țâțâni. Vecsei Miklós ne arată în personajul său candoare, durere, ironie, strategie, hotărâre, iubire frântă, toate trecute printr-o nespus de fină sită a firescului și a recognoscibilului. Ai uneori impresia că, jucându-l pe Hamlet, Miklós ne joacă pe noi toți cei care îl privim, că actorul îl oglindește pe spectator în aceeași măsură în care teatrul oglindește lumea. Din nou, Tompa aduce ceva nou: Hamlet nu este singur. Aventura sa de restabilire a normalității nu este una solitară. Îi are alături pe Horatio, Bernardo, Marcellus, Francisco; împreună alcătuiesc Grupul Wittenberg. Înveșmântați în haine de culoare închisă, par un fel de arhangheli ai dreptății nestrăini însă de spirit ludic. Odată cu acest grup, se intensifică discuția despre o temă secundă a solidarității, a prietenii, a acompaniamentului de tip existențial. În piesă, Horatio nu are nicio intersecție cu Ofelia; în spectacolul său, Tompa Gábor creează un moment emoționat, punându-l pe Horatio să-i citească Ofeliei scrisoarea din care rezultă că Hamlet este bine și că se întoarce acasă.
Reabilitarea Ofeliei
Cred că e una dintre cele mai intense Ofelii pe care le-am văzut în toți acești ani, pe deplin salvată de zona aceea de fragilitate plângăcioasă în care încă mulți regizori simt nevoia să ducă personajul. Ofelia, așa cum ne-a arată Tötszegi Zsuzsa, are personalitate, inteligență și înțelege perfect ce se întâmplă în jurul ei. Una dintre cele mai emoționante secvențe ale spectacolului este scena lui „Du-te la mănăstire!”, în care asistăm la trăiri de mare intensitate. Un Hamlet și o Ofelia copii redimensionează total momentul, aruncând personajele într-o căutare nostalgică a inocenței pierdute. O alta, tulburătoare prin mixajul de poezie și morbiditate, e cea în care actrița, purtând în spate un schelet, ne povestește drama personajului ei prin intermediul unui foarte reușit cover pe Simply Falling. În ultimele ei apariții, Tompa ne-o arată însărcinată. Ipoteza gravidității Ofeliei este demnă de interes. Am tratat-o și eu acum ceva timp în Hamlet în Livada de vișini. M-am bucurat să o regăsesc aplicată și probată scenic. Tocmai pentru că personalitatea puternică a acestei Ofelii face discutabilă sinuciderea ei, regizorul montează o frântură de extratext în care asistăm la asasinarea Ofeliei de către… Guildenstern și Rosenkrantz.
Blană și alte uniforme
Imaginea lui Claudius (Szücs Ervin) în haină lungă de blană pusă direct pe piele spune totul despre personaj: un amestec formidabil de primitivism, animalitate și poftă de a deține controlul. Lui Claudius nu i se dă nicio șansă, până și rugăciunile și le spune dintr-o pragmatică strategie a profitului. Fără prea multe subtilități, judecă în alb și negru, ghidându-se în tot ce întreprinde după un egoism furibund. Actorul maghiar trasează contururi foarte puternice ale acestui rege de mucava pe care, pe de o parte, ești tentat să îl ironizezi, dar pe de altă parte caricaturalul aceasta te fascinează și te neliniștește. Un aer interlop gravează și figura lui Laertes (Kiss Tamás). În Gertrude, Kézdi Imola propune o regină dezorientată, vulnerabilă, cu evidente crize de remușcare. Pe Polonius (Biró József) îl regăsim în uniformă militară, evocând un general nord-coreean sau, oricum, în zona aceasta a structurilor militarizate din preajma dictatorilor. Alte uniforme poartă Rosencrantz și Guildenstern, gărzi de corp, înarmate cu pistoale, mitraliere, dar și peruci și poșete atunci când e cazul. Inspirată ideea de a traduce în registrul feminin aceste două personaje; relația lor cu Hamlet capătă nebănuite plusuri de sens.
Tompa Gábor renunță la a mai aduce un grup al actorilor diferit de grupul personajelor deja existente în scenă. Hamlet operează un casting și ajunge la concluzia că Gertrude și Claudius sunt potriviți să interpreteze personajele din Uciderea lui Gonzago. Scena e simplificată, lecția de actorie predată de Hamlet e obturată, însă rezultatul acestor esențializări este tocmai revelarea clară a adevărului. Tensiunea în care „joacă” Gertrude și Claudius e teribilă. Mai ales că unicul lor decor îl reprezintă urna cu cenușa regelui mort.
Un fel de concluzie
Hamletul lui Tompa Gabor e spectaculos în primul rând prin spectaculozitatea soluțiilor regizorale. Se simte în spatele a ceea ce se vede bucuria creației, joaca nesfârșită la care se dedă un creator mereu tânăr, disponibil și surprinzător. O joacă ce se deschide, nu de puține ori, în discurs grav… Regia este pretutindeni în acest spectacol, uneori, da, în exces, însă cât de adorabil este acest exces! Cele trei ore trec pe negândite, aproape că te superi pe pauza ce te decuplează de la fluxul scenei, iar la final ai îndoieli majore că textul acesta a fost scris cu mai bine de patru secole în urmă. Este, fără îndoială, un Hamlet relevant pentru oricine e dispus să arunce o privire în Elsinorul său personal… Măcelul general de la final, motivat de faptul că orice lume nouă trebuie să se nască după o eradicare completă a trecutului, ar trebui să ne dea, de asemenea, de gândit… Funcționăm deja într-o astfel de „lume nouă” sau suntem obositele siluete ale unei lumi pe cale de a se stinge?! Enigmaticul Fortinbras, departe de a avea alura unui învingător, ni se arată în scaun cu rotile; ceva din el a murit deja, ceva încă mai palpită… Fiecare epocă ar trebui să-și găsească Hamletul ei, însă nimeni nu garantează că astfel de avocați ai normalității mai sunt posibili astăzi…
Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca – Hamlet, de William Shakespeare. Regie: Tompa Gabor. Dramaurgie: Visky András. Decorul: Both András, Costume; Bianca Imelda Jeremias. Muzică originală: Vasile Șirli. Coregrafie: Jakab Melinda. Video: Rancz András. Distribuție: Vecsei H. Miklós (Hamlet), Szűcs Ervin (Claudius), Kézdi Imola (Gertrud), Bodolai Balázs (Horatio), Gedő Zsolt (Marcellus), Buzási András (Bernardo), Sinkó Ferenc (Francisco), Tőtszegi Zsuzsa (Ophelia; Hamlet apjának szelleme), Bíró József (Polonius), Kiss Tamás (Laertes), Imre Éva (Rosencrantz), Pethő Anikó (Guildenstern), Balla Szabolcs (Osrick), Lucian Chirilă (Hamlet apjának szelleme), Kicsid Gizella (Mesagerul), Lőrincz-Szabó Venczel (copilul Hamlet), Viola Sára (copilul Ophelia). Data vizionării: 4 decembrie 2021
