Cum mi-am bătut joc de senatorul Solcanu, în biroul lui

despre o ţeapă pesedistă ” la două capete ” şi un senator cu cioc care s-a crezut şmecher 

 

Ion Solcanu e un alt infractor moral de pe Bahlui care ar merita pus la stîlpul ruşinii. Unul care, cu mediocritatea lui înfoiată, a călărit oraşul şi judeţul vreo 15 ani, dar a ţinut zona în sărăcie, înapoiere şi vorbe goale.

Un papagal cu ambalaj de profesor universitar, care s-a comportat ca un vătaf, cîtă vreme a fost în capul mesei, înconjurîndu-se aproape numai cu lingăi penibili şi profitori cleioşi.

La Iaşi era leu, la Bucureşti – cotei, bătaia de joc a unora ca Năstase ori Hrebenciuc.  Cu un asemenea „lider”, nu-i greu de priceput de ce Iaşul a rămas a cincea roată la căruţă, un soi de felinar colorat, bun de atîrnat din urmă, ca să se vadă noaptea mai bine, cînd vin lupii.

Desigur, nu-i lucru de mare laudă că, împreună cu cîţiva colaboratori, am făcut consultanţă politică pentru un asemenea personaj. N-o spun ca scuză, ci ca explicaţie : era în 2000, Convenţia Democrată murea, PNL abia respira, PRM era la apogeu, aşa că PSD-ul lui Solcanu ajungea oricum la putere, cu sau fără mine.

Dacă n-ar fi încercat să-mi tragă ţeapă, într-un mod mizerabil, n-aţi fi aflat acum detalii despre cel pe care un mort cu limba rea l-a numit ” prostul solemn „. O poreclă perfectă, oricît de rău era autorul ei.

 

 În şort şi maieu, la domnul senator

Colaborarea cu PSD a micii mele echipe de consultanţă politică începuse în primăvara anului 2000, la alegerile locale, cînd îl consiliasem pe Traian Dobre în campania contra deja-împietritului Constantin Simirad. Desigur, nici Dobre nu era vreo lumină a politicii, dar, dincolo de motivaţia materială a acelei colaborări, aveam şi un motiv de altă natură : eram convins că un prim mandat de primar al lui Dobre ar fi fost, în mod sigur, mai puţin nociv decît al treilea mandat simirădesc. În cei opt ani de conducere a oraşului, Simirad îşi arătase, cu vîrf şi îndesat, tot primitivismul politic şi administrativ, iar acum defila în fruntea noii sale născociri, Partidul Moldovenilor.

În ciuda bizarelor piedici puse de propriu său partid, reuşisem să-l aduc pe Dobre, în turul al doilea, la aproape 47 % , după ce candidatul PSD anterior, profesorul universitar Burlui, obţinuse contra lui Simirad, cu patru ani în urmă, doar 11 %. Era un rezultat bun, mai ales în condiţiile acelor piedici vizibile din interior, pe care aveam să le înţeleg cu totul abia cînd Solcanu a finalizat cu Simirad fuziunea Partidului Moldovenilor cu PSD.

În campania lui Dobre avusesem, la insistenţa candidatului, şi o întîlnire cu Solcanu, care cică era singurul care putea rezolva o chestie destul de simplă, legată de nişte spaţii de publicitate electorală din ” Monitorul” . Solemna întîlnire a avut în celebrul cabinet al senatorelui din Corpul H al Universităţii ” Al. I. Cuza „, iar eu m-am dus acolo în maieu, şort şi sandale, special ca să văd cum reacţionează jupînul judeţului. Dacă avea nevoie de costum şi cravată, nu eram eu omul. Dacă avea nevoie de sfaturi utile, puteam vorbi.

Desigur, acum mă amuz şi eu de non-conformismul meu de atunci, pe care nu l-aş recomanda vreunui june consultant politic. Se vede însă că fiecare poveste are canafii ei, şi uneori lucrurile pot fi mult mai nostime decît am putea crede, la prima vedere.

 

De la maieu la pardesiu

Fiindcă dl senator a rezistat şocului vestimentar, în ciuda privirilor luuungi pe care mi le-a aruncat, la a doua întîlnire am stabilit că vom colabora şi în toamnă, cu ocazia alegerilor parlamentare. Aşa că iată-mă, împreună cu echipa, consultant politic al ditamai filialei judeţene a PSD. Apropo, din acea echipă făcea parte unul dintre marile rebuturi care mi-au trecut prin mînă, un băietan flămînd din Copou, care atunci ducea dischetele la sediul partidului, iar acum e pseudo-patronul umflat şi cleios al unei televiziuni locale.

Una din chestiile nostime din acea campanie a fost atunci cînd i-am zis lui Solcanu că am nevoie de un video-recorder, ca să înregistrăm imagini de la televiziuni ( pe atunci aşa se lucra, cu casete video mari, nu cu memorii USB mici cît un deget ). Dl senator ne-a adus un video, dar ne-a spus, pe un ton marţial, că e al soacrei lui şi că trebuie să avem mare grijă de el. Beleaua a fost cînd am vrut să-l folosim şi am văzut că-i defect, aşa că l-am dat la reparat, zicîndu-ne că de asta ni l-o fi adus ilustrul ginere.

Tot în acea campanie electorală am cunoscut unul dintre puţinii pesedişti de calitate din vremea lui Solcanu ( şi dintotdeauna ) : domnişoara Luca, şefa inspectoratului şcolar judeţean. Severa profesoară de fizică n-a avut nici o ezitare, de faţă cu mine şi cu senatorul, să argumenteze, ferm şi echilibrat, în favoarea unei soluţii propuse de mine şi împotriva celei pe care o susţinea şeful ei de partid. Nu, domnişoara Luca nu era vreun top model pesedist, ci o respectabilă femeie de vreo 50 de ani, supranumită ” domnişoara de fier „.

Atunci am rămas mirat de un asemenea gest, dar apoi, cînd domnişoara Luca a dispărut din conducerea PSD, nu m-am mai mirat.

 

Odatorie de trei ani

Aproape de sfîrşitul campaniei electorale din 2000, Solcanu îmi plătise jumătate din suma pentru care ne înţelesesem, zicînd că restul de bani o să mi-i dea Dobre. Nu mi-am făcut nici o grijă : suma era serioasă, pentru bugetul meu, dar nu foarte mare pentru nişte pesedişti care tocmai reveneau la putere. Mai ales că tocmai înfiinţasem o firmă de monitorizare media împreună cu Solcanu şi Dobre, cei doi delegînd ca acţionari două persoane de încredere.

Aşa că, fără vreo grijă că noii mei asociaţi mi-ar putea trage ţeapă, mi-am plătit oamenii din echipă şi am aşteptat încrezător sărbătorile. Dacă făcusem bani bunişori cu alde Solcanu în opoziţie, era evident că prosperitatea mă aştepta după colţ, cu ei la putere.

Rahat cu mac. Ajunşi la putere, alde Solcanu au fost încălecaţi de şmecheri din categoria Caluschi & co. Iar eu tot aşteptam restul de bani de la Dobre, care mă tot trimitea la Solcanu. Mde, asociaţii mei.

Între timp, trecuseră vreo trei ani, firma comună nu făcuse decît praf, iar eu cerusem azil politic în Belarus şi Republica Moldova, din cauza proceselor cu care mă hărţuia noul pesedist Simirad. Cum ar veni, de pe urma pesediştilor eram şi hărţuit, şi cu banii luaţi. Aşa că, prin noiembrie 2003, mi-am pus un sacou şi un parpalac, hotărît să-l întreb pe Solcanu ce are de gînd cu banii pe care mi-i datora de trei ani.

În antecamera celebră erau vestita secretară Lenuţa, primarul de la Schitu-Duca, zis ” Mistreţu” , plus alţi ficuşi pesedişti de birou. Amabilă, secretara m-a invitat să-mi las parpalacul în cuier. ” L-aş lăsa io, da’ am auzit că PSD-ul ‘ista cam fură … ” , am zis eu, în gura mare, zîmbind larg.

Zîmbetul Lenuţei a îngheţat, ca la minus 20 de grade. Mistreţu’ a făcut ochii mari şi a înghiţit în sec, cu faţa şi mai roşie ca de obicei, iar restul ficuşilor se uitau în jos, iar la mine numai cu coada ochiului. 2003, regimul Năstase-Iliescu – la apogeu.

În atmosfera grea care se lăsase, apare dl senator şi mă pofteşte în birou, cu politeţea lui zaharisită. Îi spun că am două subiecte de discutat, primul fiind cererile mele recente de azil politic. ” Cred că-i o glumă „, zice caricatura lui Kogălniceanu. ” Deloc, domnule senator. Dacă ţara mea nu-mi poate asigura o justiţie corectă, sînt nevoit să fac ceea ce pot pentru a-mi apăra drepturile. Vreau deci să vă aduc la cunoştinţă următorul lucru : odată cu plecarea din funcţie a primarului Simirad, el nu mai poate fi invocat ca pîrghie de presiune în justiţie.  Deci, din punctul meu de vedere, singurul responsabil pentru judecarea corectă a proceselor mele este partidul de guvernămînt „, am zis eu.

Solky a început să bolborosească ceva de independenţa justiţiei. Şi că mai am o şansă la CEDO. Adică ” stai tu cuminte să te condamnăm noi, pe urmă vezi ce faci prin Europa, eventual „. Îmi venea să-i zic ceva de mamă, dar am lăsat-o pe biata femeie în pace şi am trecut la subiectul nr 2 : datoria veche de trei ani.

” Aaa, păi aia e datoria lu’ domnu’ Dobre „, zice ritos caricatura din Caragiale. ” Domnule senator „, îi răspund, ” dl Dobre n-a angajat acea datorie în nume propriu, ci la indicaţia dvs, în numele PSD Iaşi. Deci e o datorie a PSD „. Ciocul pesedist face o faţă ofuscată : ” Domnu’ Postu, dacă puneţi aşa problema, să ştiţi că mă supăr  ! „.

Pe un ton ironic, i-am răspuns calm : ” Domnule senator, sînteţi în biroul dumneavoastră, puteţi face tot ce doriţi  … ” . A făcut ochii mari şi s-a încruntat apoi, sumbru : ” Mă luaţi peste picior  … ! ? „, a întrebat jupînul giudeţului, roşu la faţă.

Mi-am scos ochelarii, ca Emil Constantinescu în finala cu  Ion Iliescu, şi i-am răspuns, rar şi cu o zeflemea abia mascată : ” Nu încă, domnule senator. Nu încă  … „.

Evident că dl senatore s-a făcut negru şi a început să strige nervos. Eu i-am urat succes în alegeri, zîmbind desigur enervant şi lăsîndu-l cu o falcă în pămînt şi ciocul zbîrlit.

Peste vreo săptămînă, ştiam deja din interiorul PSD că Dobre primise ordin să achite datoria. Din ce motive, poate o să povestesc altădată. Dar nu vă temeţi : n-a fost din banii pentru vila de 800 de metri pătraţi a caricaturii cu cioc. Şi nici din banii de colaci şi lumînări ai lui Dobre.

Lucian Postu

 

Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii . Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului  ” romîn ” și a derivatelor sale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here