Călin Ciobotari
Aventura călătoriilor lui Afrim în trecutul nu foarte îndepărtat, aventură echivalând frecvent cu un discurs auto-referențial, a fost deja exersată într-un set de spectacole din care, desigur, cap de listă rămâne Pasărea retro…, făcut, da, tot la Târgu Mureș, oraș ce pare că îi oferă regizorului tipul de stare necesară revenirii asupra unor subiecte niciodată definitiv închise. Foarte intime, personale, și semnate cu o tandrețe aparte, astfel de spectacole ocupă, evident, un loc major în creația afrimiană prin modul intens în care își conțin creatorul. Casa dintre blocuri (Teatrul Național Târgu Mureș, Compania Tompa Miklós) e una din aceste opere scrise nu doar pentru public, ci și pentru sine…
Casa dintre blocuri, un fel de insulă exotică, cu volatilă relevanță temporală (nu mai e în calendare, ci în istorie, deci are existența asigurată pentru totdeauna, cum demonstrează unul dintre personaje), seamănă cu un „sicriu” pe fundul unei gropi ai cărei pereți sunt blocurile ce o înconjoară. Prin fereastra acoperită și descoperită, succesiv, de draperii, ca printr-o secțiune în real făcută din interiorul irealului, vedem un fragment din grandoarea de beton a socialismului și auzim copiii muncitorilor ce se joacă în curtea ce fusese cândva a casei. E interesant, comunismul rămâne mereu într-un afară, toți cei ce intră în casa Both parcă se „descalță” de el atunci când ajung aici. Tandru-ridicolă, o aristocrație decrepită pare că ar vrea să se opună, simbolic, marilor mutații ale realului.
Interiorul e vast, ironic-imperial, o cameră de „palat” în care mama Both, „prietena” împărătesei Sisi, își poartă secolul de viață. Soba din teracotă verde, vieneză, vitraliile din ochiurile de geamuri de pe ușa din fund, serviciul de ceramică din 1875, obiecte de mobilier ale căror forme evocă o lume scufundată, toate astea sfidează manifest anii 80, dar coexistă, de voie, de nevoie, cu aparatul de radio, cu butelia, cu uzatele covoare persane, cu sărăcia și frigul. Rezultă un amestec amețitor de lux iluzoriu și modestie frustă, dar și un puternic aer de retro-(i)realitate. Aici locuiesc femeile Both (mama Karola și cele două fiice, foarte bătrânele domnișoare, Ida și Etelka), alături de copilul adus de ape, orfanul Misi. Trăiesc din „artă”, căci surorile și-au făcut o profesie din a picta lucrări reproduse în timbre poștale. Arta lor nu imită realul, ci imită imitații ale imitațiilor realului, ca și cum realul ajunge la ele la a treia sau a patra mână. Individual luate, tablourile sunt adevărate definiții ale kitschului, însă împreună, în panotarea înaltă din interiorul casei dintre blocuri, au aerul unor estetici îndepărtate, enigmatice, neînțelese…
Racordul cu prezentul e făcut în special prin două personaje: Misi, orfanul din anii 80, azi ajuns pentru câteva ore în orașul surorilor Both, amintindu-și subit toate astea grație madlenicului miros al culorilor de pictat din magazinul cimitirului. Al doilea racord e prin personajul Pythia, vecina ce vede viitorul; predicțiile ei (căldura de nesuportat a unui viitor decembrie – Revoluția, timpul în care democrația va fi amenințată, paradoxal, de faptul că oricine are dreptul să voteze, americanii, rușii și războaiele lor etc) sunt însă și refugiu în viitor al unei femei traumatizate de trecut.
Ca de obicei, Afrim compune personaje pitorești, dar problematice, vulnerabile, apte să stârnească râsul, dar și să ne pună pe gânduri: pe lângă Misi, alți doi copii, Rocco, băiatul conceput la 23 august, și Adam, copilul bârfitor, apoi pădurarul Cornel, măruntul antreprenor Csongor, organizator al nu foarte rentabilului cineclub din casa surorilor Both, fiica ginecologului venită aici să se pregătească pentru admiterea la pictură, la Cluj etc. Cu toții par atrași de ceva indefinibil, ceva rar și foarte prețios pe care gura de dinozaur a buldozerului îl amenință cu destrucția definitivă. Relația cu realul a tuturor personajelor este atât de ambiguă, încât nu o dată ai sentimentul că scena este invadată de copii care se joacă ba de-a arta, ba de-a viața, ba de-a comunismul, ba de-a istoria. Tonul îl dă fascinantul personaj al mamei, ființă-păpușă parcă decupată din veacul de singurătate marquezian, hiperlucidă și observând cinic, ca din interiorul unei transe, lumea și prefacerile ei. Bătrâna amestecă temporalitățile, mixează adevăruri cu ficțiuni, devenind purtătoare de cuvânt a imaginarului, dar și a unor valori ce par să aparțină doar trecutului: iubire, frumusețe, poeticitate. Din patul ei imperial, ea însăși muzeificată prin propria-i unicitate, își revede corespondența erotică prin intermediul biografului personal, Misi, cel ce va scrie o carte despre dragostea din spațiile albe dintre cuvinte. Tot mama e responsabilă de intrarea în scenă a fantomaticului: soldatul Kázmér, prima și marea ei iubire, se desprinde din visele bătrânei și capătă concretețe. Afrim îl păstrează la vedere, integrându-l în câteva imagini memorabile precum cea în care, cocoțat la căpătâiul bătrânei adormite, mângâie melancolic șuvițe din părul lung al acesteia. La final, o va conduce spre cimitirul eroilor, însoțiți de ecourile câinilor ce latră în bezna epocii de aur.
Dar fantomaticul survine și din viitor sau, mai degrabă, din dezbaterile despre viitor ale unor personaje pe care, din acest punct de vedere, le simți cehoviene. Nu o dată, surorile te duc cu gândul la Trei surori, mai ales în secvențe precum cea în care Ina, Etelka și Pythia (ce se va dovedi a fi născută din același tată cu Etelka), alături de un „Verșinin” de la ocolul silvic, vorbesc despre ce va fi cândva. O fac într-un mod care amendează eterna reducție a oamenior din comunism stând la cozi și valorizând, în schimb, ceea ce acești oameni gândesc, ceea ce ei visează, ceea ce ei proiectează în ideal. Planul video subliniază uneori evadările în ideal, ca atunci când blocul de peste drum este înlocuit subit cu plonjarea într-un tablou (o marină a la Aivazovski) și cu o corabie ștergând razant scena.
Când ești gata să crezi că spectacolul e prioritar unul despre viața anilor 80 în comunismul comunității maghiare din România, Afrim impune o cotitură dramaturgică deplasând accentul pe familie și pe nebuloasele din spatele familiei. Importanța biografului Misi crește exponențial, el însuși se vede prins în biografii paralele din care se desprind succesiv răspunsuri la întrebări identitare. Familia de sânge e dublată de o familie comunitară, apoi, simbolic, de una general umană (cu referințe conjuncturale la Adam și Eva). Paradoxal, în această lume cu tablouri-natură moartă din care lipsesc ființele umane, nimeni nu pare cu adevărat singur. Nici fantomele ce traversează eternitatea, nici românii maghiari din comunismul ailor 80.
Spectacolul e dedicat primei profesoare de desen, detaliu pe care Afrim ține să-l sublinieze la finalul spectacolului, deschizând o nouă direcție de raportare la Casa dintre blocuri: una legată de artă, indiferent de calitatea sau anvergura ei, ca formă de rezistență nu doar la ideologie, ci și la nefericirile cotidiene ale existenței. Timp de decenii, cele două surori își sacrifică viețile dedicându-se culorilor, discuțiilor despre cum trebuie desenați urșii sau munții prea înalți ca să fie Carpații. Ceea ce fac e, în egală măsură, mărunt și măreț, fie și prin acel sentiment al sensului pe care, măcar pentru un timp, viețile lor îl capătă. Din tablourile lor repetitive, produse de serie, menite să înfrumusețeze cantina laminorului sau te miri ce alt spațiu locativ al oamenilor muncii, arta, în definiția ei cea mai minoră, poate spera că va salva lumea. Neuitarea la care speră surorile nu ține doar de rămânerea în visele cuiva, cum cred ele, ci e posibilă și prin urme de felul acesta lăsate de culori (cele 50 de nuanțe de gri) pe o pânză. La fel cum prima profesoară de desen a lui Afrim rămâne în neuitare prin acest spectacol ce îi este dedicat…
(continuarea în revista Teatrul Azi, nr.3-4/ 2025)
