Unul dintre cei mai atipici și imprevizibili artiști români, ludicul Ion Barbu a contribuit la nașterea Muzeului Poeziei de la Casa Muzeelor din cadrul Muzeului Național al Literaturii Române Iași, ocazie cu care i-a oferit Nicoletei Dabija un interviu… Redăm fragmente din dialogul celor doi. Interviul integral poate fi citit în numărul de vară al revistei Dacia literară.
Ion Barbu, care a fost prima poezie citită și când se întâmpla asta?
Îmi amintesc prima poezie citită, dar mai ales cântată. Când se întâmpla asta? Când făcea plopul pere, mere, kiwi și banane, iar răchita, ca proasta, micșunele. A bon entendeur, salut!
„Te slăvim, Românie, pământ părintesc
Mândre plaiuri sub cerul tău pașnic rodesc
E zdrobit al trecutului jug blestemat
Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat
Astăzi noi împlinim visul lor minunat.
Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română!”
Cum a ajuns poezia „materia primă” a artei, care a fost primul proiect artistic dedicat poeziei și poeților?
La un moment dat am constatat că Poezia și Caricatura se pot întâlni foarte sus. În „polul plus”! Așa că am dat la pace cu omonimul poet…
Referitor la prima lucrare hărăzită poeziei, cred că Antologia poeziei românești la zid a fost primul proiect cu un impact major și cel care a impus un nou concept artistic: poezidurile. Niciodată Petrila nu fu mai frumoasă. Frumoasă, ca frumoasă, dar scandalizată, isterică și cu poalele proștilor date peste cap în mod cert. Un film al poveștii respective ar primi Palme d’Or, pentru că, nu-i așa, filmul și Dumnezeu bat viața, dar nu cu bâta.
Care sunt cărțile de poezie ori poeții la care reveniți frecvent?
Îmi place să revin la poeții compromiși sau inexistenți în manualele de literatură din liceu, „cimitir al tinereții mele”. Cimitir, pentru că atunci mi am îngropat ambițiile literare, fiind exmatriculat din Olimpiada județeană de limba și literatura română, pe motivul că lucrarea mea ar fi fost inspirată de Radio Europa Liberă. Deh, „teze și antiteze” la Petrila…
Dar cel mai mult îmi place să revin la „Dead Poets Society” al regizorului Peter Weir, unde să plâng ca prostu’ (Ion Barbu, N.B.), cam ca la „Titanic”… Simțiri calde, „harfe zdrobite”…
Ce poeți scriu o poezie „ofertantă” pentru arta dumneavoastră?
Sigur, aș putea să fac aici un lung pomelnic cu poeții inspiratori și ofertanți. M-ar apuca apoi regretele că am omis vreunul. Așa că declar: pot găsi în fiecare autor „oferta zilei”. Cum bine zis-a poeta: „Văd poezie și nestemate simt sub picioare”. (…)
Un rezumat ar putea fi și Muzeul Poezie(i), conceput de dumneavoastră și deschis de curând la Iași, la Casa Muzeelor din cadrul Muzeului Național al Literaturii Române Iași. Cum s-a născut ideea unui muzeu al poeziei? Cum a crescut ea apoi?
Recitind recent un interviu în Dilema veche din iulie 2016 – imediat după deschiderea Muzeului Instalatorului Român din Petroșani – iată ce descopăr:
„Iaromira Popovici: Și pentru că nu puteam termina altfel, ce planuri de alte muzee mai aveți?
Ion Barbu: Am totul potrivit pentru un Poetry Museum. Caut: a) un spațiu potrivit; b) niște bani europeni; c) un administrator care să nu-i fure.”
Și apărut-a un DEUS EX MACHINA care a rezolvat de la sine totul: NIHIL SINE LUCIAN DEO TEODOROVICI!
Cât de îndreptățită este existența acestui muzeu la Iași? Dar în România?
După ce am terminat armata, am încercat să devin student la Iași, drept care am venit „par avion” la admitere. Era pentru prima oară când mă desprindeam de sol. Din păcate, cei din comisie nu au apreciat acest sacrificiu personal și, pe cale de consecință, m-au picat, considerându-mă aerian și paralel cu examenul. Arc peste timp, am considerat să mai dau o șansă orașului Iași și iată-vă cu muzeu în buricul târgului. Acum, sincer, dacă ar fi trebuit s-o fac pentru România, n-aș fi făcut-o. Nu merită! Iașii sunt altceva.
Nu sunteți la primul muzeu realizat, dar ce a fost diferit de data aceasta, care a fost provocarea?
Muzeul Poezie[i] vine după alte trei realizate prin bătăturile Petrilei și Petroșaniului, obiective culturale care n-au mamă, n-au tată. Adicătelea sunt orfane de autoritățile locale, cu care una am vorbit, alta au fumat. Experiența de la Iași a fost total diferită. E prima dată când nu m-am mai dus cu basca în mână la cerșit spațiu vital. Sunt fericit de întâlnirea cu Lucian Dan Teodorovici, căruia i-aș putea spune, acum la final: Săru’ mâna, TATĂ!
Cât de solicitant este un proiect precum acesta pentru un artist, cât a durat realizarea lui?
E greu de cuantificat durata realizării lui. Aș spune că puțin: de la prima poezie citită, la ultima. Și eu nu-mi pun niciodată problema câți ani de viață am pierdut cu un proiect, ci câți ani am câștigat.
Era nevoie de un muzeu al poeziei? Credeți că mai există un public pregătit să descopere poezia în artă?
Sigur că era nevoie! De pe crenelurile Muzeului nu vedeți hoardele de analfabeți funcționali de la Porțile Orientului? Și cum își agită pancartele cu NUMAI NOI, ERUDIȚII ANALFABEȚI? Iar de credeți că nu mai există un public pregătit, hai să-l procreăm. Oricum România stă extrem de prost la capitolul natalității.
Cum ați descrie Muzeul Poezie(i)?
Un loc luminat de lectură, un loc cu verdeață literară, un loc de odihnă activă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea.
Ați putea contura profilul vizitatorului ideal al Muzeului Poezie(i)? Ce calități, ce atuuri ar trebui să aibă?
Din punctul meu de vedere, vizitatorul ideal aș fi eu. Din punctul vostru de vedere ar trebui să fie altul, că mie nu-mi luați bani pe biletul de intrare. De ce, n-aș putea spune.
Cum credeți că va fi primit acest muzeu?
Eu sper că acest muzeu nu va fi privit cu ochelari de cal. Deși, vorba prietenului Costin, Miron Costin, se sparie gândul când vedem de câți măgari suntem înconjurați.
Ce-ați mai schimba acum la Muzeul Poezie(i)?
Ca la orice casă serioasă, i-aș mai adăuga niște dependințe. Dependente, și ele, tot de poezie. Am citit eu undeva că Universul e în continuă expansiune. Și ce altceva este Poezia?
Dacă ați face dumneavoastră ghidaj la Muzeul Poezie(i), ce ați vrea să-i spuneți neapărat vizitatorului?
Aș adapta o zicere a domnului Cosașu referitoare la caricatură, dar care, parafrazată, i se potrivește poeziei ca mănușa mătușii: „Poezia e cea mai respectuoasă formulă, dată de inteligență – se înțelege, pentru a-i murmura omului, fără să-l bată la cap, să aibă umor în fiece zi.” I-aș mai spune vizitatorului, la intrare, să-și lase acolo toate răspunsurile, și, la ieșire, să plece cu toate întrebările.
Care este următorul proiect legat de poezie?
Lucrez împreună cu poetul american Edgar Lee Masters la cimitirul orășelului Spoon River. Mi-ar plăcea să odihnesc veșnic într-însul. Ana lu’ Manole c’est moi!
Vă puteți imagina o lume fără poezie?
Marele filosof Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso spunea că tot ce-ți poți imagina este real. Filosoful de la Petrila – iată-mă s! – spune: Tot ce este real nu-mi pot imagina!
Există viață după poezie?
Habar n-am. Dar, dacă mai așteptați un pic, v-aș putea spune dacă există poezie după viață.
(Interviu realizat de Nicoleta Dabija)
