Actori ieșeni despre Cătălina Buzoianu (I)

La finalul săptămânii trecute, s-a stins din viață una dintre personalitățile marcante ale regiei românești, Cătălina Buzoianu. Legăturile regizoarei cu Iașul sunt profunde: în 1969 a debutat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” cu un răsunător succes, spectacolul „Pescărușul”, pentru ca în anii 70 să reinventeze trupa Naționalului cu câteva montări memorabile –  „Bolnavul închipuit” (1970), „Drumul încrederii” (1970), „Ieșii în carnaval” (1971), „Marele joc” (1971), „Adela” (1971), „La Celestina” (1972), „Istoria ieroglifică” (1973), „Într-o singură seară” (1974), „Poveste de iarnă” (1974). În cele ce urmează, redăm câteva evoxări ale unor actori ieșeni ce au lucrat cu marea regizoare. Mărturiile lor sunt importante pentru că reconstituie, deopotrivă, profilul uman și profesional al Cătălinei Buzoianu. (Călin Ciobotari)

 

Cornelia Gheorghiu: „Am fi dat totul pentru ea”

Cătălina Buzoianu a pornit la drum cu spectacolul ei de diplomă, „Pescăruşul”, de Cehov. Se întâmpla în 1969, la Iași. Era căsătorită cu Papil Panduru, după ce mai avusese un mariaj cu un actor de la Brăila. O femeie frumoasă, care, însă, nu acorda prea mare atenţie acestei laturi. Îşi strângea părul într-un coc, pe care îl prindea neglijent cu ce avea la îndemână. Avea o personalitate puternică pe care parcă ne-o transmitea şi nouă. Deveneam mai puternici, mai încrezători în forţele noastre când lucram cu Cătălina. Avantajul era că aveam cam de aceeaşi vârstă şi ne lăsam uşor contaminaţi de nebunia ei creatoare. Am fi dat totul pentru ea, am fi umblat în mâini, dacă ne-ar fi cerut-o. Avea harul de a te convinge. Vedea spectacolul, avea imagini pe care ni le povestea, ni le descria. Şi era plină de idei, care îi veneau când te aşteptai mai puţin. Râdeam cu drag de ea: spuneam că îi veneau ideile când spăla rufe. La repetiții era temperamentală, urla, şi de rău şi de bine. Ne făcea în tot felul, dar n-aveai cum să te superi, o iubeam. La sfârşit, mergeam şi mâncam împreună. Eram o familie, nu exagerez cu nimic.

Nici până în ziua de astăzi nu ştiu cu exactitate de ce s-a supărat Cătălina pe Iași. N-a vrut niciodată să-mi spună, deşi suntem apropiate. La doi actori ieşeni ţinea şi ţine foarte mult: la mine şi la Dionisie Vitcu, pe care l-a distribuit în „Bolnavul închipuit”. Îi ieşise un rol extraordinar, într-un spectacol de o modernitate ce l-ar face valabil şi astăzi. Imaginează-ţi: intra orchestra „Roşu şi negru”, celebră pe atunci, cu Nancy Brandes la orgă şi Ţăndărică la tobe. Spectacolul începea, de altfel, cu toba lui Ţăndărică. Orchestra rămânea în scenă, cântând în interludii, cu noi dansând şi cântând pe scenă. La final, Nancy recita testamentul lui Molière cântând la orgă. După toată comedia, un final tragic…

Am nu ştiu câte scrisori. În ultima vreme, nu ne mai scriam, vorbeam direct la telefon. Am rugat-o de nu ştiu câte ori să revină. Părea convinsă, într-un timp, ba chiar se gândise ce urma să pună, „O dimineaţă pierdută”, a Gabrielei Adameşteanu, ştia şi ce aveam să joc eu. Până la urmă l-a pus cu Gina Patrichi şi a avut un succes răsunător. Gabriela Adameşteanu poate spune că cea care a lansat-o a fost Cătălina, nu altcineva.

Petru Ciubotaru

Mi-o amintesc pe Cătălina, ca regizor era un zbir şi e mare păcat că nu a mai montat la Iaşi. De ce? Nu vreau să deschid această dureroasă paranteză. Pot spune doar că s-a făcut atunci o mare greşeală, necreându-i-se toate condiţiile şi nelăsându-se deschisă o uşă prin care s-ar fi putut reîntoarce… Şi faptul că nu s-a reîntors la Iaşi a fost marea dramă a noastră, a echipei de actori care a lucrat cu ea. În afară de „Adela”, am jucat în toate spectacolele Cătălinei. În orice caz, la fiecare am găsit câte ceva care să-mi fie util pe mai departe.

Violeta Popescu

Relaţia mea cu Cătălina a fost una specială, profundă. Lucra extraordinar cu actorii; rezultatele erau deosebite, ea fiind în stare să facă dintr-un actor slab unul foarte bun, iar dintr-un actor bun, aproape o perfecţiune. Ştia să folosească impecabil trupa, găsind pentru fiecare actor ceva definitoriu. Asta uimea, atât pe actori, cât mai ales publicul. Iar spectacolele ei au fost aproape toate spectacole-eveniment. Au fost numeroase rolurile pe care le-am lucrat cu ea: Nina din „Pescăruşul”, Melibeea, în „Celestina”, Adela lui Garabet Ibrăileanu, Hermiona din „Poveste de iarnă”, de Shakespeare, Călăuza din „Drumul încrederii” al lui Paul Cornel Chitic. În afară de lucrul efectiv la rol, îmi vorbea mult despre mine, despre vârsta mea de teatru (de atunci), dar şi despre viitorul meu (îmi amintea de profesoara mea, de Beate Fredanov). Din nefericire, a plecat din Iaşi şi nu ne-am mai întâlnit pe scenă…

Gelu Zaharia

Am făcut în viaţa mea două roluri de care sunt cu adevărat mândru: Medvedenko din „Pescăruşul” şi Clownul din „Poveste de iarnă”, tot sub regia Cătălinei. Ambele mi-au ieșit datorită Cătălinei Buzoianu. Lucra foarte frumos, avea în minte spectacolul de la început până la sfârşit. Uitaţi, la Finteşteanu, ca student nu înţelegeam când îmi spunea: „Replica asta nu-mi sună bine, n-o spui bine. Spune ca mine”, iar eu „Dar, maistre, eu simt altfel”, iar el, „Mă, spune ca mine, n-auzi că nu sună bine?”. Eram obligat să spun ca el, dar nu înţelegeam de ce. Abia când am început să lucrez cu Cătălina am înţeles. Când, mai exact? În momentul în care Cătălina ne-a spus că ea are spectacolul în minte asemenea unei orchestre, asemenea unei muzici. „Fiecare actor trebuie să-mi sune într-un anumit fel”. M-am dus odată la ea, într-o vizită. În biblioteca ei, pe un raft, erau numai cărţi despre Cantemir. Era în plină documentare, fiind genul de regizor care, când se apuca de un spectacol, cerceta în detaliu totul despre epocă, despre personaje şi aşa mai departe. Aici era diferenţa între Cătălina şi cei mai mulţi regizori. Cei mai mulţi, când pun un spectacol, se lasă la inspiraţia actorilor.

Îmi pare rău de Cătălina, că nu a mai montat la Iaşi. Se certase cu Vâlcu şi a plecat scârbită de intrigile de aici. M-am văzut cu ea acum câţiva ani şi mi-a spus că cele mai frumoase amintiri legate de teatru de la Iaşi le are. Am întrebat-o dacă nu ar tenta-o să pună „Pescăruşul” din nou. Cu aceeaşi distribuţie. „Da, ar fi o idee, numai că Iaşul nu mă mai încântă…”. Nu mi-a spus de ce. Oricum, Cătălina este un regizor special. Nu e apreciată doar în România. Uitaţi, dacă ar vrea să pună un spectacol în Israel, toate teatrele de acolo ar face orice ca s-o aibă, ar ţine-o ca pe o regină. La fel în Spania, unde a înfiinţat şcoală de teatru.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here