despre Salvarea care ne duce, deseori, la morga din bîlciul deștept’tăciunilor
Zilele astea, internetul și valurile lui m-au făcut să aflu, din sticlele cu vești scrise, de moartea unui om despre care nu știam nimic : Simona Drăgan. Fiindcă mai mulți dintre apropiații săi ( pe unii știindu-i, de la distanță, ca onorabili, din toate punctele de vedere ) au scris foarte asemănător despre moartea profesoarei de la facultatea filologică a universității bucureștene de stat. Și ceea ce mi-a atras atenția prima dată, în postările internetice ale celor care deplîngeau moartea acestei intelectuale eminente, la 50 de ani, a fost figura ei. Da, știu, fizionomia e o știință depășită, demult, dar eu, chiar dacă m-am păcălit uneori, destul de serios, cu acest mod de a înțelege oamenii, plec, instinctual, de la impresia asta empirică despre un om.
Dincolo de figura ei luminoasă, stenică, așa cum e în multe dintre fotografiile postate de cunoscuții săi ( prieteni, colegi, studenți ), uneori avea un chip de o smerenie calmă, ca de măicuță adevărată, dintr-o mănăstire așa cum ar fi să fie, dacă ar fi. Nu știu dacă asta avea legătură cu suferința de cîțiva ani, provocată de cancerul care i-a adus moartea, dar cei care au cunoscut-o spun că era un om credincios, rațional și bun, așa că asta mă face să cred că era un fel de călugăr laic, mai adevărat decît cei în uniformă, cum se întîmplă adesea. Un călugăr fără sutană și încrîncenări rasputinoide, cum e moda perpetuă și majoritară. Adică un om care trece de ambalajele sumbre ori strălucitoare și are grijă de ceea ce e, bun, înăuntru.
Peste toate astea, ceea ce m-a făcut să am o strîngere mare de inimă ( da, posed, deși nu pare ) au fost unele dintre ultimele ei mesaje către prieteni : calme, senine, cu gînduri și sfaturi bune, ca un Marc Aureliu feminin, modest, blînd și luminos pînă la urmă. Deși știa că va pleca în curînd dintre noi, lăsînd în valea plîngerii două fiice încă tinere.
Daa, știu, mulți vor spune că, iată, e un bun exemplu despre cum pleacă un creștin din această lume, despre cum credința creștină îl poate ajuta pe om să treacă prin orice. Etc etc. Lăsați … Eventual orice speranță, voi, ce’intrați în acest purgatoriu terestro-uman, drapat în batiste veroniciene, țesute din vorbe anestezice, cu pretenții de vindecare.
Desigur, morfina psihologică e mai bună decît crucificarea cotidiană sau definitivă. O nădejde ( în orice e mai puțin rău decît realitatea ) e, desigur, preferabilă deznădejdii care apropie răul agravat sau sfîrșitul nădejdilor terestre. Da, să spui sau să crezi că asta a fost voia domnului dumnezeu – cum au scris, după moartea ei, unii dintre cunoscuții Simonei Drăgan – e un mod de a ușura apăsarea durerii. Ar fi cu totul aiurea să nu înțeleg asta.
Doar că aceste anestezice vechi și calpe nu sînt altceva decît țigara dinaintea execuției. Sau rachiul dinainte de atacul la baionetă de pe dealul Căpățînei, terminat cu ,, Eli, Eli, lama sabahtani … ? ,, .
Știu că multor drept-credincioși o să li se pară bizar sau patetic, dar, vorba unui cîntec carla’s dreamic, ,, nie ni-i pohui ,, : chiar dacă nu am cunoscut-o deloc pe Simona Drăgan, iau moartea ei ca pe o jignire și o pierdere personală. Chiar dacă jignirea are, dinspre fereastra mea, o origine impersonală.
La fel ca și copiii morți în Gaza, în Africa sau în canalizările marilor orașe occidentale. La fel ca moartea, tot de cancer, la 30 de ani, a unui alt filolog de elită – prietena mea din vremea studenției Svetlana Tănase, înmormîntată ca maica Heruvima, la Mănăstirea Petru Vodă. Sau prietenul meu ieșean mai în vîrstă, doctorul de elită Mircea Berlescu, mort tot de cancer, la 49 de ani. Sau profesorul meu de literatură din liceul hușean, cel căruia îi datorez, în mare parte, fereastra prin care mă uit la lume – neverosimilul inorog mental Ion Alexandru Angheluș, mort la 48 de ani. Sau buțu’ Costică, bunicul meu matern și adevărat, orfan de la un an și jumătate de ambii părinți, mort prea devreme ca să pot să am mai mult de patru ani. Și alții, mult prea destui.
Da, cauza acestor morți, milioane, chiar dacă numele ei poate fi Leghiune, e impersonală : dumnezeul orb, mecanic și nemilos, ieșit din chestia de care rîd toți înțelepții drept-credincioși – big bang, iertați vorba noastră. Da, de acolo vin și Arhimede, și Ghinghis Han, și ciuma cea mare, și da Vinci, și Bach, și Hitler. Din păcate sau pur și simplu.
Îmi pare rău, dar toată teologia creștineză, cea care e la putere, e, majoritar, o cîrpă de bandajat puroiul unei ciume mentale soft, care ridică din umeri la bubele lui Iov, la poarta de la Auschwitz sau la sicriul nemeritat al Simonei Drăgan ori al altor drepți între topoare, iertată să-mi fie calamburgia de priveghi tradițional romînezo-dacic.
Da, știu cît de aiurea, cît de rău și chiar de dușmănos pot suna, pentru un creștin, vorbele astea. Simona Drăgan n-ar fi fost, sigur, de acord cu ele. E absolut explicabil : cînd cineva pune la îndoială principala nădejde a unui creștin în sprijinul din timpul vieții pămîntene și de după ea, sau chiar dă glas unor temeri, bănuieli ori spaime, conștiente sau nu, evident că acea voce devine automat dușmănoasă. Sau chiar vocea Răului, de vreme ce pune la îndoială însăși existența dumnezeului care promite ajutor pămîntesc și loc cu verdeață în cer. Doar că asta e definiția tuturor inchizițiilor dintotdeauna, cu o parafrază a zicerii propagandistului stalinist Sartre : Răul sînt ceilalți. Sau, cu vorba ciudat de vechi-testamentară a noului testamentar revoluționar, rabi Ieșua din Nazaret : ,, cine nu e cu mine, e împotriva mea ,, .
Ajunge însă zilei răutatea ei. Ca ateu, probabil irecuperabil, mă rog, așa cum pot ( fie și paradoxal sau patetic ) pentru adormita întru dumnezeul său Simona. Și pentru cei rămași în urma ei, loviți în ceea ce aveau mai bun și mai esențial.
Doar că știu, din păcate, că e foarte posibil ca orice rugăciune, fie ea de ateu sau de credincios, să fie doar un paleativ. Care doar face moartea, cotidiană sau definitivă, puțin mai suportabilă. Puțin, foarte puțin. Ca o morfină mentală, livrată pios și cu profit bun de veșnicii negustori din templu. Și dinafara lui.
Mda, oricît ar părea de nostim, ,, opiu pentru popor ,, nu e chiar o lozincă-comunistă. Sorry, dar probabil nu-i chiar o întîmplare că un mare negustor, genocidar, al unui alt fel de morfină mentală – tovarășul Giugașvili, a fost elev al seminarului teologic din Tbilisi.
Dacă aceste rînduri îi vor supăra pe unii dintre apropiații Simonei Drăgan, nu pot decît să regret. Nu acesta a fost scopul meu. Nici să îmi flutur penele de curcan cogitațional. Doar că, vorba unui moldovean de demult, n-am putut să nu scriu, așa că am scris. Ca să se știe. Chiar dacă fără vreun rost pentru altcineva, doar pentru mine, ca să mai las sa iasă supărarea pe dumnezeul rău, mort și inexistent. Din cauza căruia doamna Simona Drăgan e, acum, în pomelnicul meu de ateu iremediabil, lîngă adormiții întru dumnezeul lor Svetlana, Mircea, Ion, Constantin și toți ai lor. Da, știu, am tot zis : gramatica oficială nu permite să spunem ,, doamna ,, unei femei moarte, dar gramatica mentală, uneori, ne obligă.
Fie să n-am deloc dreptate și, în altă lume, doamna profesoară, prea devreme și prea nedrept plecată, să mă mustre de sus, de pe terasa cu verdeață, fără întristare și fără suspin. Am să mă bucur, chiar de acolo, de jos. Fără nici o glumă, deși îs ateu, aș fi primul care s-ar bucura, tare, să stea de vorbă, fie și de jos, cu doamna Simona, cu Svetlana, cu Mircea, cu dom’ profesor Angheluș, cu buțu’ Costică Deși mă tem că vom fi toți, cei de față și viitori, doar praful care se va alege din povestea asta cu bipezi care s-au dovedit mai sărmani cu văzduhul decît furnicile.
Șalom.
Vale.
Și răbdare cu această vale a plîngerii, în care n-am ales să fim senini, suicidari sau patetici.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii . Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
