Andreea Darie
În luna februarie 2020 am fost plecată la un masterclass de clovnerie în Bruxelles. Echipa selectată a fost formată din zece participanți din cinci țări europene. Acolo am întâlnit-o pe Rosemarijn Dumont. Citisem în prealabil studii despre clowning-ul utilizat ca formă de reintegrare socială a mai multor clase defavorizate sau a bolnavilor de orice fel și vârstă. Rose este clovn pentru copii cu dizabilități, dar nu numai. Am fost curioasă să aflu motivele, dar și senzațiile pe care le trăiește și de ce clovnul este masca pe care o utilizează și nu alta. Oare ar putea fi clovnul indispensabil acestui de tip de terapie? (Andreea Darie)
Andreea Darie: De ce ai ales să fii clovn pentru copii cu dizabilități?
Rosemarijn Dumont: Am ales să fiu clovn pentru copii cu dizabilități pentru că membri ai familiei mele au avut dizabilități. Așa am înțeles cât de greu se poate crea o legătură reală cu acești oameni. Am înțeles cât de mare nevoie au ei de un contact real, de o conexiune profundă, una care se realizează de obicei foarte greu. Clovnul îți oferă o mare șansă, oportunitate să faci asta.
„Clovnul devine pentru copii o păpușă, una care li se dăruiește”
Ce face un clovn pentru a stabili o relație cu pacientul?
Lucrează cu pacientul la un nivel foarte basic, cu emoții și senzații primare, pe care să le poată simți în corp. E important să fie stimulați vizual, auditiv și tactil. Contactul fizic însă este cel care dă cel mai repede roade. Mângâierea calmează pacientul de cele mai multe ori, dar și respirația comună, încercarea de concentrare asupra acesteia are efecte incredibile uneori.
Se creează astfel un soi intimitate? Îți permite, prin această respirație împreună, să pătrunzi și să exiști cu el în același univers?
Da. Se creează o legătură dincolo de cuvinte sau înțelesuri raționale. Este esențial ca atunci când ești clovn pentru copii cu dizabilități să reușești să creezi legătura dintre voi, doar așa te va lăsa să fii cu el. În primă instanță intri în cameră. Vă priviți! Atunci observi dacă te va accepta sau nu. Dacă nu, trebuie să găsești variante prin care să îi arăți că este în siguranță, că ești acolo pentru el și că nu vrei să îl rănești sau incomodezi. Urmează apropierea. În unele cazuri poate reușești să faci și un mic joc pentru el, sau chiar să vă jucați împreună. Dar cazurile acestea sunt rare. În cea mai mare parte a timpului exiști cu ei în același spațiu, împărtășind aceeași existență.
Cum reacționează copii cu dizabilități acestui tip de experiență?
Majoritatea copiilor cu dizabilități mentale sunt în lumea loriar această interacțiune îi ajută să iasă din acea lume a lor, să experimenteze ceva nou. Uneori nu se uită la oamenii din jurul lor zile, și apoi apare un clovn. Extragerea din acel univers în care este singur, într-un fel sau altul, este un pas înainte pentru ei. În Belgia se dezvoltă stagii de pregătire pentru persoane care doresc să fie clovni pentru copii bolnavi.
Ce le oferă clovnii copiilor cu dizabilități?
Cred că le oferă înapoi, pentru scurt timp, sentimentul de putere, acela pe care l-au pierdut odată cu boala. Ei stau în pat, nu decid ce mănâncă, nu decid ce fac, nu decid când pot face duș, adulții, mai mult sau mai puțin apropiați lor, iau decizii pentru ei. Când apare cineva care se plasează exact la nivelul lor, cineva care nu vine cu reguli, cu expectanțe, le redă puterea pe care au pierdut-o. Clovnul devine pentru copii o păpușă, una care li se dăruiește și care este acolo pentru a face exact ce doresc: „fă asta pentru mine!”. Clovnul le oferă șansa de să evadeze din lumea limitată în care trăiesc.
Crezi că astfel de experiențe îi ajută pe acești copii?
Da. Absolut! Dar asta doar dacă te duci acolo pentru a le oferi o experiență reală, profundă. Copii cu dizabilități nu acceptă falsul.
„E mai ușor pentru copii să aibă încredere în clovni decât în oameni… ”
Poți să îmi povestești o experiență care te-a impresionat foarte mult?
Sigur. Îți voi spune o situație pe care am trăit-o cu un copil cu sindromul Down. Acest copil era internat într-o cameră separată, era agresiv și îi deranja pe ceilalți copii. Am intrat în salonul lui. Nu eram sigură cum va reacționa. Am stat lângă ușă. S-a uitat la mine cu o privire care îmi spunea că nu mă vrea acolo, dar am rămas. Am pus muzică, apoi s-a uitat iar la mine cu o privire care am simțit că îmi permitea să mai înaintez. M-a privit din nou când a dorit să mă opresc. Am continuat așa până am ajuns lângă el. L-am mângâiat, am mai petrecut puțin timp împreună, apoi m-am dus la ceilalți copii din camera alăturată. După ceva timp când m-am întors la spital, imediat ce am intrat în cameră a venit fugind spre mine și m-a cuprins strâns în brațe. Nu mă uitase.
Sau experiența cu Maria, și ea era foarte agresivă. Imediat ce am intrat în cameră a început să strige că sunt o târfă, să plec pentru că mă urăște. Am ieșit, mi-am luat o păpușă tip bebeluș în brațe pe care am început să o legăn. Eram pe coridor așa că ea mă putea vedea. Și eu mă uitam spre ea când și când. Amândouă știam că suntem privite una de cealaltă. Am făcut asta aproximativ 15 minute, apoi am intrat din nou în cameră iar ea mi-a cerut bebelușul. A început și ea să îl legene și s-a liniștit, a eliberat tensiunea pe care o avea.
Crezi că fiind clovn este mai ușor să stabilești această conexiune? Personalizează sau depersonalizează clovnul pe omul din spatele lui? Este acest lucru fundamental pentru relația cu pacientul?
Cred că este mai ușor pentru că el, clovnul, este din afara sistemului, și are timp să stabilească conexiunea, pentru că nu e acela care vine să-l rănească pe pacient, așa cum sunt doctorii sau asistenții. Vorbim aici, desigur, din perspectiva copilului bolnav. Nu este un om oarecare, e un clovn, ceva ce, cât de cât, cunoaște. E mai ușor pentru copii să aibă încredere în clovni decât în oameni…
(Andreea Darie este doctorand al Facultății de Teatru Iași. Proiectul ei de cercetare doctorală este focusat, printre alte aspecte legate de clovn și clovnerie, pe relația foarte complexă pe care clovnul o are cu societatea)
