Andi Andriucă
Cu o energie dusă la extrem, cu o forță nestăvilită, cu convingeri puternice legate de viață, teatru, animație, sport, echitație, antreprenoriat, actorul Andi Andriucă, absolvent al Facultății ieșene de Teatru, specializarea Arta Actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, ne vorbește în cele ce urmează despre sine, despre bucuriile și nefericirile pe care teatrul i le-a adus până acum, dar și despre vise, despre mâine! (Lavinia Lazăr)
Lavinia Lazăr: Când și în ce context ți-ai dat seama că ai vocație pentru teatru?
Andi Andriucă: Este o poveste destul de lungă. Prima dată am luat contact cu teatru de animație când mergeam la spectacolele de la Teatrul „Luceafărul”, ca orice copil care făcea școala în Iași. Faptul în sine era o călătorie; venea un autobuz special și ne lua pe toți. Îmi plăcea atmosfera dinaintea spectacolului și vedeam cum alți copii așteptau. Am sesizat încă de atunci un lucru: era fascinant momentul în care intram în sală.
Erați atenți la actul artistic? Aveați vreo disciplină?
Oarecum. Eram atenți pentru că ajungeam destul de rar. Tocmai asta era magia momentului. Nu îmi aduc aminte să nu îmi fi plăcut vreun spectacol. După bătaia gongului era o liniște pe care nu am mai întâlnit-o în altă parte. Eu nu sunt un om liniștit, dar acel moment m-a marcat. Parcă nu se mai aflau copii acolo. Bineînțeles că aveam actori preferați și actori care nu îmi plăceau. Eram destul de sever, de selectiv. Îmi dădeam seama că acele păpuși nu sunt vii, ci reprezintă convenții. Dar nu pot să spun neapărat că m-am concentrat, de mic, pe teatru. Am făcut 11 ani fotbal de performanță, după echitație, și după antreprenoriat. Am prins chiar și selecțiile la Loturile Naționale.
Până la urmă, de ce actorie și nu sport?
Eram în clasa a IX-a când am suferit o accidentare. A fost nevoie să mă operez de trei ori la genunchiul drept. Nu mai puteam continua cu fotbalul, dar simțeam înainte de accident, că nu mai este locul meu acolo, iar oamenii care mă înconjurau erau ghidați de lucruri superficiale, fapt pe care l-am înțeles când am mai crescut. M-am antrenat cu echipa de profesioniști care joacă în Prima Divizie timp de trei ani. Oricum, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am făcut liceul Tehnologic Agricol „Mihail Kogălnicenu” din Miroslava. Toți colegii mei mi-au spus că sunt nebun că merg la „țară”, dar eu știam că acolo e un grup profesoral minunat. Înainte de toate, erau oameni. Am întâlnit cel puțin cinci sau șase profesori de la care aveam de învățat clipă de clipă, doar prin simpla lor prezență. Ei au reușit să mă încline spre poezie, spre echitație. Mulțumită unor activități extrașcolare de la Miroslava, am câștigat în total premii în valoare de 7000-8000 de dolari pe care am reușit să îi investim în diverse afaceri. Una dintre ele era un proiect Farm Park care avea ca centru de interes un club de echitație. Am început cu un ponei, un cal de căruță, un cal de sport și în final am ajuns la opt cai și doi ponei. În clasa a X-a am fost la un spectacol cu ai mei colegi Petru și Luca. Aveau de jucat Efigenii. La o reprezentație Luca nu a putut să ajungă, așa că m-a întrebat Petru dacă nu pot să joc eu rolul călăului. „Vrei să tai capul cuiva”? Întrebarea asta m-a „uns” pe suflet. Rolul meu era ca după 45 de secunde de la începerea muzicii, să urc pe piedestal și fix în momentul critic să dau o mare lovitură de topor care să taie capul unui personaj. Acolo am fost, pentru prima dată, oficial, pe o scenă, o scenă amenajată de la Casa Pogor din Iași. Nimic de acolo nu reușea să mă scoată din fantezia care se crease între noi. Pe mine asta m-a cucerit. Am mai întâlnit de două ori același sentiment: odată când schiam și la echitație. Trebuia să fii impecabil!
„Ultima perioadă a fost însă diferită, am lucrat și cu oameni care nu credeau în nici o formă comună de adevăr”
Ți-am urmărit până acum traseul artistic. Ai avut multe spectacole în care aveai roluri suficient de diferite, treceri de la D‘ale Carnavalului, la Goldberg Show, la Aventurile lui Habarnam până la Hainele cele noi ale împăratului. Cum reușești să-ți construiești personajele?
Greu de spus. Încerc să aduc treptat fiecare personaj în viața mea. Într-un fel, îl scot din aria textului. Cu cât îți imaginezi alte situații de viață ale personajului, la un moment dat, s-ar putea să găsești acel motor. Eu îl numesc, de fapt, motoraș. Pentru unul dintre personajele mele, Lysander, era o respirație largă. În Hainele cele noi ale împăratului, ca sfetnic, mă încarcă momentul în care schimb împăratul în hainele de culcare. Nu am vreo metodă anume. Știu clar că mă străduiesc să caut foarte multe despre povestea personajului din spatele replicilor.
Descifrezi piesa?
Da, prefer înțelegerea profundă a textului. Îmi place să-i las răgaz să se așeze și apoi să revin la el. Asta ar fi valabil pentru teatru dramatic. În animație mă pot descotorosi de text și să lucrez mai mult la nivel de simboluri, de metafore, de gest. Zona animației mă fascinează de curând, pentru că prima mea dragoste a fost teatrul dramatic. Colegul meu Petru a fost cel cu care am jucat pentru prima dată în Așteptându-l pe Godot și după într-un spectacol de expresivitate corporală, fără replici. Gestica și mimica erau mereu dublate de frază muzicală, iar tema era deșertăciunea după Ecleziastul lui Solomon. Timp de 45 de minute, cât a durat spectacolul mi-am dat seama că-mi retrăiesc copilăria. Reușeam să îmbin viața cu teatrul. Asta cred că va fi o misiune veșnică, un stil de a trăi. Ultima perioadă a fost însă diferită, am lucrat și cu oameni care nu credeau în nici o formă comună de adevăr.
Ce simți când îți moare un personaj și când conștientizezi că nu te mai întâlnești cu el?
Mă atașez de fiecare în parte. Am întâlnit un om care mi-a spus că personajul înainte de toate trebuie să fie respectat și iubit, ceea ce e, de altfel, foarte greu. Am avut de construit într-un timp record personajul Richard al III-lea. Nu era toată opera, în schimb era un punct culminant, erau fragmente de monolog care au fost contextualizate tocmai în vreme de război. Atunci, Richard trebuia să-și spună neliniștile. Vorbeam mult despre focul gheenei și nu știu câți dintre noi ca oameni dorim să asimilăm asemenea stări. Această încărcătură a fost conjugată cu moartea bunicului meu. În acel timp, dimineața mergeam la capela mortuară, iar seara trebuia să fiu Richard al III-lea. Într-un timp limită, am lucrat cu Diana Udrea care încerca să-mi aducă date despre personaj și în momentul în care stăteam la masă sau beam apă. Căuta să rămân în personaj pentru că arzând multe etape de lucru, era foarte greu să ajungi la aceea încărcătură. Atunci, ruperea de personaj nu a fost dureroasă ci a fost o binecuvântare.
Povestește-ne cum a fost modul de lucru în timpul studenției și felul în care ai perceput, ulterior, scena profesionista? Ce schimbări au apărut?
Colosale. Aproape că setul de reguli pe care l-am învățat și respectat în facultate nu se regăsea deloc în teatru. Prima mea apariție în teatru a fost însăși încălcarea regulilor. Până la urmă, cred că e sănătos pentru că te scoate din zona de confort. A trebuit să distrug toate regulile pe care le-am învățat deoarece am făcut opt înlocuiri. Am intrat în spectacole gata construite cu două repetiții și a treia zi era spectacol… Fără îndrumarea regizorului sau a colegilor, trebuia să repet singur cu păpușa acasă, iar în ceea ce privesc repetițiile… atmosfera era una diferită față de cum știam că trebuiau să se petreacă lucrurile. Mai ales la animație, cred că procesul creator spune, de fapt, povestea – e oglinda spectacolului. La facultate, oamenii ne iubeau necondiționat și făceam meseria asta cu sufletul. Responsabilitatea unui actor este înzecit mai mare decât „joaca” de la facultate. Dar și când se pierde pofta de joacă… În loc să existe o dorință de a-ți ajuta echipa, am întâlnit variante de „scapă cine poate” și cred că interesul spectacolului e mai presus de interesul meu ca actor. Este foarte greu să vorbesc despre teatru ca instituție pentru că nu seamănă deloc cu visul pe care îl am eu. Cu ajutorul unora dintre profesorii care m-au format: Raluca Bujoreanu, Anca Ciobotaru, Anca Ciofu, Ciprian Huțanu, Oana Sandu, am reușit să învăț cât de importantă poate fi animația pentru sufletul nostru și pentru sufletul oricărui copil. M-am atașat mult de această formă artistică. În facultate, erau lucrurile foarte bine puse la punct… și libertatea pe care am avut-o în teatru m-a zdruncinat. Dacă nu ai un regizor care să te îndrume și nici colegi care să-ți sară în ajutor, atunci, trebuie să devii autodidact. Teatrul, precum fotbalul, poate fi asemenea unui sport de echipă. În teatru, ritmul e foarte alert, nici nu ai voie să te îmbolnăvești. Îmi pare rău că nu ni se poate da mai mult răgaz pentru crearea unor spectacole. Cred în lucrurile pe care le fac și mă doare când văd oameni care sunt acolo și nu au crez… Ca să evoluez ca actor, pe lângă exerciții și disciplină, trebuie să ai mereu ochii deschiși, să vezi ce te înconjoară.
„Consider că te scufunzi în mediocritate, dacă nu-ți exprimi ideile, mai ales în teatru”
Pomeneai de apariția regizorului. Care au fost cele mai puternice întâlniri în ceea te privește?
Primii regizori din viața mea au fost profesorii de la facultate care își doreau să scoatem din noi ce-i mai bun. Cred că cel mai intens și mai prosper parcurs pe care l-am avut a fost cu regizorul Ciprian Huțanu la spectacolul Hainele cele noi ale împăratului. Cu o zi înainte de premieră, mai aveam de căutat 17 teme noi. Am tremurat, nu am dormit toată noaptea, mă învârteam prin cameră…
Intensă colaborare…
Da. La polul opus, am întâlnit și regizori severi, iar caracteristica asta nu le era justificată pentru că din păcate, erau nepregătiți, chiar în mod repetat. Cu toate acestea, pot învăța atât de multe și din experiențele astea și le pun la secțiunea de „așa nu”. Chiar dacă ai impresia că mergi în gol, că nu evoluezi, nu e așa. A fost un șoc pentru mine. M-am simțit pus la colț pentru că am luat atitudine. Consider că te scufunzi în mediocritate, dacă nu-ți exprimi ideile, mai ales în teatru.
Revenind puțin la familie, părinții ți-au acordat tot sprijinul?
Le datorez un respect imens pentru că mereu mă întrebau cu ce mă pot ajuta. Ei își doreau să fac medicină veterinară, iar eu le-am spus: „Nu, oameni buni! Am să fac teatru”! M-au învățat să fiu sincer. Eu sunt destul de nonconformist. Dacă îmi vine să mă așez pe jos, asta fac, îmi urmez dorința, dacă îmi vine să dansez, acționez… Îmi las deoparte orice orgoliu și devin descărnat și gol.
Îți urmezi intuiția…
Foarte important acest cuvânt. Mereu am simțit din capul pieptului o putere, cred că o forță mult superioară. Îi pot spune Dumnezeu pentru că au fost multe semne că există.
Ce vis mai ai?
Să devin membru din formația în care va fi și surioara mea. Ea cântă folk și doresc să fiu chitaristul ei. Îmi doresc să am o caravană a teatrului care în sine să fie scenă, să am opt oameni minunați cu care să străbatem toate piețele Europei timp de doi ani plecând cu trei spectacole și întorcându-ne cu încă vreo șapte.
Cum arată profilul tău de actor?
(Pe gânduri): Sunt empatic și asta e aur pentru teatru, însă, devine și periculos pentru că poți aduna și energii nedorite. Nu mi-am găsit echilibrul pentru că se creează tocmai prin pante discrepante. Eu sunt un om simplu: iubesc și vreau să fiu iubit, am probleme, îmi plac mult animalele și vreau să întâlnesc femeia pe care doresc să o venerez. Respect toate meseriile.
