În ultima perioadă, din motive lesne de înțeles, multe din teatrele din România au înțeles să-și asigure prezența în conștiința publicului prin sesiuni de teatru on-line. Fie că au fost difuzate producții mai vechi, fie că a fost vorba de premiere recente, fie ni s-au propus titluri de referință, fie pur și simplu ni s-a dat ce s-a găsit prin folderele secretariatelor literare, teatrul a avut ambiția să existe cu tot dinadinsul. Materialul de față, realizat cu stundenții din ultimul an ai Facultății de Teatru din Iași, chestionează mecanismele de percepție ale spectacolului online/ spectacolului filmat, încercând să răspundă unei întrebări pe cât de simple, pe atât de neliniștitoare: este acest tip de teatru o soluție rezonabilă sau, pe termen mediu, riscă să aducă deservicii înseși artei spectacolului? (Călin Ciobotari)
Radu Aexandru (student Coregrafie)
(…) Primul spectacol privit din această perspectivă a fost Despre oameni și cartofi în regia lui Radu Afrim, difuzat pe pagina de Facebook a Teatrului „Andrei Mureșanu”. M-am simțit ciudat, lucrurile pe care le-am făcut înainte de a mă așeza să privesc spectacolul erau total nefirești și în niciun caz nu semănau cu acțiunile pe care în mod normal le fac înainte să merg la teatru – mi-am aranjat confortabil perna, mi-am pregătit paharul de vin, am stins lumina, m-am asigurat că, de data asta, telefonul este dat pe modul sonor „tare” (nu aș fi vrut să ratez vreun apel sau vreo notificare importantă, nu?; la urma urmei, puteam oricând să pun pauză) și am început vizionarea. După primele 5 minute mi-am dat seamă că teatrul românesc nu pare a fi pregătit pentru difuzarea de spectacole online (lucru care mi s-a confirmat mai apoi, după vizionarea mai multor spectacole): calitatea lăsa de dorit, actorii nu se auzeau foarte bine, trebuia să ghicesc anumite finalizări de frază; pe lângă asta, am observat cât de ușor îmi este să fiu distras de la ceea ce privesc. Cu toate acestea, pe măsură ce spectacolul se derula, am observat că există și un mare avantaj: faptul că sunt în propria mea intimitate, în confortul meu, iar asta poate influența foarte ușor modalitatea prin care privesc spectacolul. Atmosfera părea că începe să se instaureze și chiar îmi notasem că stările pe care regizorul încerca să le transmită ajung și la mine, simțeam tristețea din glasul bătrânei care vorbea despre moartea nepoatelor sale și, chiar dacă nu eram prezent în sală, au apărut și acei „fiori pe șira spinării”. Însă, toate acestea au dispărut în momentul în care transmisiunea live s-a întrerupt, a trebuit să părăsesc pagina, să caut în comentarii, să aștept ca teatrul să posteze un link de YouTube unde putem continua vizionarea. Am accesat link-ul, dar atmosfera creeată s-a instaurat foarte greu înapoi.
Pentru că nu mă puteam limita doar la un singur spectacol, am continuat acest experiment cu spectacolul Sunt o babă comunistă după romanul lui Dan Lungu, scenariu de Călin Ciobotari și regie de Antonella Cornici. Ritualul meu de vizionare online se repetă și de data aceasta, observ și aici aceleași probleme la nivel tehnic dar continui totuși cu spectacolul. Atmosfera pe care o propune acest spectacol este la polul opus față de cel mai sus menționat, dar se instaurează și aici (după ce răspund la câteva notificări, bineînțeles), pare totuși că glumele reușesc să străpungă ecranul laptop-ului și ma concetrez asupra acțiunii. Deși se întâmpla ca uneori să nu aud exact ce rosteau actorii, m-am bucurat pe deplin de unul dintre avantajele teatrului online și anume posibilitatea de a derula secvența pentru a mai asculta o dată, cu atenție sporită. La acest spectacol am întâmpinat confruntarea cu capacitatea noastră de spectator de a utiliza uneltele mediului online, și anume derularea, „pause” și „play”, recunosc chiar că am apăsat „pause” la un moment dat pentru a coborî până la bucătărie pentru un pahar de apă. Când m-am întors la laptop am observat cum actorii, care probabil munciseră luni de zile pentru acest spectacol, erau în „freeze” datorită dorinței mele de a bea acel pahar cu apă, fapt ce mi-a spus că eu nu reușesc să fiu în totalitate prezent cu sufletul și mintea la actul artistic ce se desfășoară în fața mea… Sunt eu de vină, pentru că nu apreciez și respect munca lor? Este de vină regizorul că nu a reușit să creeze un spectacol atât de bun încât să uit că există acest buton de „pause”? Sau este de vină cel care a montat audio-video spectacolul pentru că nu a reușit să îl livreze la cea mai bună calitate posibilă? Deși nu-mi place să mă menajez atunci când sunt vinovat, tind să aleg ultimele două variante și voi reveni cu o argumentare la această afirmație.
Totodată, aici am relizat și ce dezavantaj există pentru regizor deoarece spectatorul poate să fie acum de o mie de ori mai atent la detalii, capacitatea de a derula poate fi aproape fatală pentru un regizor care nu a finisat spectacolul până la cel mai mic amănunt (de exemplu, cu ajutorul prim-planului și al derulării, am putut să observ cum unul din pesonaje care trebuia să vorbească la telefon avea ecranul pe „pagina de pornire”, deci convenția s-a prăbușit). Problema prim-planurilor mi se pare iarăși o direcție de discuție foarte interesantă, deoarece în sala de spectacol eu sunt cel care alege ceea ce dorește să urmărească, de acasă am fost nevoit să urmăresc aceste prim-planuri deși mi-aș fi dorit să urmăresc cu atenție și acțiunea celorlalți actori care participă la scena respectivă.
Un alt spectacol vizionat, de această dată de teatru-dans, este OST (Organic Sound Twist), concept, coregrafie, interpretare, ilustrație muzicală, text și sudoare: Andrea Gavriliu. Un spectacol mult mai scurt, care a reușit într-o anumită măsură să spargă această „barieră” a online-ului. Acest spectacol este argumentul meu pentru afirmația de mai sus, deoarece aici nu am simțit nicio secundă nevoia de a utiliza butonul „pause”, aproape că și uitasem că se află acolo, iar telefonul a bâzâit de aproximativ patru-cinci ori fără să îi acord prea mare importanță. Lucrul acesta este posibil să se fi întamplat ca rezultat al mai multor factori, și anume: calitatea video-audio era net superioară, mișcarea a jucat un rol foarte important în captarea atenției mele, spectacolul a fost mult mai dinamic, light design-ul a completat foarte bine desfășurarea spectacolului, iar unde coregrafia nu mă capta sută la sută, intervenea aranjarea inteligentă a luminilor. (…)
Marina Munteanu (studentă Actorie)
(…) Zilele astea mă tot gândeam că mersul la teatru e ca un ritual, indiferent că îți setezi cu o săpămână înainte că în ziua X mergi la spectacolul Y sau dacă îți setezi că mergi la un spectacol cu o oră înainte. Aștepți să intri în sală, îți cauți locul, aștepți să înceapă, auzi gong-ul sau avertismentul că trebuie să îți închizi telefonul, toate astea fac parte dintr-un ritual pe care-l îndeplinești de fiecare dată când mergi la teatru, pentru unii poate fi și inconștient, iar pentru cei care merg mai rar la spectacole, acțiunile astea pot fi chiar foarte speciale. Și tot acest ritual, cel puțin pentru mine, nu poate fi înlocuit cu rutina de a mă așeza în fața laptop-ului și a accesa facebook-ul sau youtube-ul pentru a vedea un spectacol la ora 19:00.
Primul spectacol online din perioada asta, care de fapt e un spectacol-concert a fost Chiritza în concert, regia Ada Milea, la Naționalul din Cluj. În seara vizionării eram foarte entuziasmată, voiam de mai mult timp să ajung la spectacol și nu am avut când să fac asta, iar acum, în sfârșit puteam să-l văd. Tot entuziasmul meu s-a pierdut pe parcurs. Bine, poate că nici înregistrarea nu a fost cea mai reușită, dar eu mi-am pierdut bucuria pentru că nu reușeam să mă concentrez și să fiu sută la sută acolo; ba mai primeam o notificare, ba mama mă chema să îmi spună ceva, ba mergeam să-mi iau ceva de mâncare, iar faptul că puteam să pun pauză de fiecare dată când voiam, nu mă făcea să simt că eu chiar mă uit la un spectacol.
Acum să facem un exercițiu de imaginție și să vedem cum ar fi ca atunci când mergem la teatru să punem pauză actorilor, care eventual își dau viața acolo, doar pentru că în momentul acela avem noi o problemă. În felul acesta nu cred că ar mai exista teatru sau nu am exista noi ca spectatori. Ideea e că atunci când te setezi să mergi să vezi un spectacol, îți antrenezi întreaga ființă să fie acolo, să fie atentă la tot ce se întamplă, idiferent că nu înțelegi sau că îți e sete sau mai știu eu ce. Faptul că stai pe un scaun, confortabil sau nu, și nu stai pe propria ta canapea, uitându-te la actori, îți schimbă starea, felul de a privi.
Se spune că a privi la spectacole online e ca și cum ai privi un film. Dar nu e deloc așa, pentru că de asta există actorie de teatru și actorie de film, sunt jocuri diferite ce nu pot fi înlocuite. Jocul actoricesc filmat ni se pare gros, ni se pare că e prea mult, pe când la film, deși pare că e un teatru, lucrurile sunt diferite, jocul e mai simplu, dar există alte artificii, alt tip de filmare. Totuși văzusem un spectacol zilele astea, montat în Moscova, dupa textul Constelații a lui Nick Payne, care chiar dacă era teatru, arăta foarte bine filmat. Pe lângă jocul actorilor care era unul minimalist, se juca într-o manieră filmică, simplă, spațiul era unul mai restrâns, intim, iar calitatea filmării și montării era foarte bună, de aceea acest spectacol mi s-a parut ca un film și mi-a fost mult mai ușor de urmărit. Am observat că și la spectacolele de teatru-dans ( OST – Concept, coregrafie, interpretare, ilustrație muzicală, text și sudoare: Andrea Gavriliu) sau balet (Swan Lake de la Teatrul Bolshoi) mi-a fost mult mai ușor să mă concentrez și să fiu atentă, asta poate pentru că suntem atât de obișnuiți să auzim sunete, muzică și să vedem mișcare, totul e într-o continuă mișcare. La teatru trebuie să fii atent la tot ce se întămplă, la cuvinte, la mișcare, la sunete; nefiind obișnuiți să facem lucrul astă din sufragerie, acum ne este mult mai greu să ne concentrăm.
În prima săptămână mi-a fost foarte ușor să urmăresc vreo trei spectacole pe zi, dar acum am cam obosit, e o avalanșă de spectacole în mediul online și nici nu știi la care să te uiți, ce ar trebui să vezi, ce ar fi bine să vezi. Acum primim cultură pe gratis, dar nu știu dacă fizic, emoțional și rațional suntem capabil să o primim, dar și să o înțelegem. Partea cea mai bună în toată treaba asta e că poți să vezi spectacole pe care în mod normal nu puteai să le vezi, de exemplu am vazut Casa Bernardei Alba de la Arad, în regia lui Mihai Măniuțiu, textul fiind și cel pe care
l-am ales pentru spectacolul de licență. Când căutasem montări din România la acest text văzusem poze din spectacolul lui Măniuțiu și eram foarte impresionată, dar nici nu mă gândeam că aș putea să văd montarea, ținând cont că spectacolul nu se mai joacă. Astfel, am descoperit și partea bună a acestui nou fenomen, dar și a pandemiei. La acest spectacol am avut norocul să avem o filmare bună din care să înțelegem ce spun actorii și în care să vedem tot ce se întâmplă, pentru că un dezavantaj al spectacolelor filmate e că nu vezi imaginea de ansamblu și nu alegi tu ce vrei să vezi, ci vezi ceea ce i s-a părut important omului care a montat.
În perioada asta teatrele își pot aduce spectatorii aproape, dar în același timp își pot aduce spectatori noi pentru momentul în care vom putea merge din nou în sala de spectacole. Cred că dacă cineva a vazut un spectacol online și i-a plăcut, cu siguranță o să vrea să vină să-l vadă și în sală, de aceea filmarea și platforma pe care alegi să încarci filmarea este foarte importantă. La unele spectacole pe care am vrut foarte mult să le văd, cum ar fi fost Ivanov de la Teatrul Bulandra, m-am simțit ca atunci când merg la un spectacol la care nu am bilet, dar sunt studentă la actorie și teoretic am voie să intru fără bilet, aștept cu nerăbdare să intre publicul ca să pot să mă strecor și eu, aștept cu nerăbdare să văd spectacolul, iar când sunt atât de aproape să reușesc și eu să intru, mi se spune că nu am voie, că nu am bilet. E o senzație pe care am simțit-o și am comparat-o cu această situație pentru că reușeam să accesez live-ul unde se dădea spectacolul, doar ca ori filmarea era prea proastă, ori li se bloca live-ul. Astfel, mi se pare că teatrele ar trebui să fie mult mai atente la cine filmează un spectacol și cum filmează. Și pe lângă asta, cred că ar trebui să-și aleagă bine spectacole pe care să le difuzeze online; nu mi se pare, spre exemplu, că Teatrul Național din Iași și-a ales cele mai demne producții pentru a le prezenta publicului atât de larg.
În concluzie, eu vreau să mă întorc atât în sala de spectacole, cât și pe scenă. Vreau ca teatru să revină la el acasă într-o formă mult mai bună, pentru că toată nebunia asta globală o să-și lase amprenta și în producțiile care vor urma.
Sara Tayari (studentă Actorie)
Primul spectacol pe care l-am urmărit a fost Imagine all the people pentru a-mi astâmpăra o dorință neîmplinită. O prietenă dragă mie mi-a povestit despre experiența sa la acest spectacol, una foarte emoționantă și din drag pentru ea mi-am dorit să pot experimanta aceleași lucru. Nu am reușit să ajung în formă fizică acolo, însă aș fi preferat ca această dorință să fi rămas un mister și un vis pentru că experiența virtuală este deplorabilă, nu din cauza calității înregistrării, căci mă consider indulgentă din acest punct de vedere, ci pentru că nu se compară trăirile „live” cu cele înregistrate.
În primul rând, atmosfera din casa mea nu se compară cu cea dintr-un teatru. Faptul că eu stau în pat, la masă, în sufrageria mea etc. dăunează atmosferei de poveste sau magie. Lumina din cameră este un alt dezavantaj, faptul că laptopul sau telefonul redau culorile, umbrele diferit sunt alte aspecte care deranjează.
Acestea fiind aspectele tehnice, urmează să povestesc despre partea mai „mistică” ce ține de teatru și performance. Ritualul care ține de pregătirea personală, individuală a publicului și a artiștilor face parte din întreg momentul artistic. Faptul că eu știu că mi-am cumpărat un bilet, deci am investit în artă, am contribuit financiar la spectacol, faptul că știu data și ora fixă la care voi lua parte la acest moment artistic, toate etapele acestea construiesc o emoție un preludiu artistic, nervi încordați în funcție de așteptările mele și starea mea de spirit. De altfel constat că încă sunt mulți spectacori care respectă conduita vestimentară. Simplul fapt de a te pregăti „cosmetic” pentru a participa constituie un element important din ritualul unui spectacol. Totodată atmosfera creată într-o sală de spectacole, un suflet alături de alte 100, 200, 300 de suflete care așteaptă toți, chiar dacă în măsuri diferite, același lucru contează enorm pentru desfășurarea artistică. Schimbul de energii realizat între artiști și spectatori, artiști și artiști sau chiar spectatori cu spectatori influențează evoluția momentului artistic. Urmărind online teatru mă simt ca un impostor, mă simt impersonală în fața emoțiilor care par de plastic pe sticla ecranului. (…)
Am urmărit vocile care se afirmă acum în lumea Facebook-ului în legătură cu situația spectacolelor filmate. Sincer și eu sunt dezamăgită de calitatea filmărilor. Cred că în epoca noastră e obligatoriu și un segment dedicat numai sferei digitale. Am urmărit o serie de spectacole din Anglia, teatru filmat cu precizia și minuțiozitatea unui film. Din punctul acesta de vedere, teatrul poate dezvolta o nouă ramură artistică, un gen neconturat încă, tânăr, deci cu posibilități mari de exploatare. Sincer, în perioada asta prefer să urmăresc filme, cu tot respectul față de teatru, nu se compară nivelul filmărilor cu ce aș putea urmări în această perioadă. Poate că sunt drastică, dar teatrul filmat se vede oribil, jocul e mult prea gros pentru cameră, seamănă cu începuturile filmului, și chiar și așa aș prefera să văd filme alb-negru, cu scuzele de rigoare.
Alice Veliche (studentă coregrafie)
(…) Primul spectacol pe care l-am vizionat a fost Despre oameni și cartofi, scris și regizat de Radu Afrim, un spectacol documentar produs de Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Nu m-am putut bucura de complexitatea acestui spectacol. Nu am văzut sudoarea provocată de coregrafie, nu le-am auzit respirația îngreunată, nu mi s-au contractat mușchii la apariția unui moment tensionant, nu i-am putut privi în ochi de fiecare dată când mi-am dorit. Montajul video m-a obligat să privesc cum spațiul scenic este fragmentat, neavând o viziune de ansamblu permanentă. Trebuia să empatizez cu cei aflați în suferință? Nu am putut.
Al doilea este un spectacol coregrafic, OST (Organic Sound Twist) de Andrea Gavriliu. (…) Limbajul coregrafic nu este foarte dezvoltat în prima parte a spectacolului, urmând să aflăm și argumentul pentru care a fost construit așa. Eu nu am mai apucat, deoarece aveam posibilitatea de a derula acel clip video. Am sărit peste bucăți bune până am ajuns într-un punct care era în concordanță cu starea mea. Dezavantaj!! Spectacolele trebuie să creeze un suspans, o stare de nerăbdare, de așteptare. De asemenea, la fel ca în cazul primului spectacol vizionat, nu am putut urmări în permanență corpul în întregime. Unde este interacțiunea cu publicul? Am fost întrebați noi, spectatorii, dacă avem vreo melodie ce se află în capul nostru de mai multe zile. Liniște. Eu, în spatele ecranului rece, rigid, am spus „Bun e vinul ghiurghiuliu”. Eram conștientă că nu mă aude nimeni, totuși…m-am simțit inutilă.
Scopul teatrului nu este ăsta, cel pe care l-am observant în ultimele zile. Nu pot privi un spectacol de teatru din pat, pe pieptul meu aflându-se o grămadă de semințe. Și mulți se vor întreba de ce neapărat în pat. Reformulez. Nu pot privi un spectacol de teatru, în timp ce pe geamul larg deschis intră un miros îmbietor de ceapă prăjită. Haideți să ne trezim, chiar dacă stăm acasă!
Sorana Eșanu (studentă Actorie)
(…) Punându-i un ecran în față spectatorului, nu faci altceva decât să limitezi potențialul unui spectacol. Se creează o barieră, poate chiar un zid între spectator și actori. Filmarea de la un anumit spectacol se păstrează la fel, nu se schimbă, personajele nu evoluează, actul teatral îngheață. Sunt de acord cu difuzarea filmărilor spectacolelor în timpuri critice, precum cel în care ne aflăm, însă nu aș dori să se ajungă la nivelul la care actorul va fi înregistrat pe scenă și difuzat în continuare pe rețelele de socializare on-line. În felul acesta spectacolul moare închis într-un ecran. Spectacolul de teatru nu este constant, este schimbător, acesta fiind și farmecul teatrului: faptul că de la o reprezentație la alta actorii și spectatorii descoperă sensuri noi și înțeleg mai bine dramele personajelor și ale universului teatral.
Altminteri, vizualizând un spectacol filmat, suntem îngrădiți de sistemul de camere. Spectacolul se naște în capul regizorului, trece prin filtrul actorilor și renaște în imaginația spectatorilor. Spectatorul face montajul mental prin care selectează momentele și detaliile relevante lui, luând în considerație experientele personale. Un spectacol filmat este modificat de cel ce filmează și de cel care montează după bunul lui plac. Așadar spectatorul nu mai este monteur pentru că i se arată ceea ce vrea editorul de imagine să i se arate. Eu cred că trebuie să existe teatru separat de teatrul televizat și, bineînțeles, de film.
Avantajul de care sunt conștientă în timp ce vizionez teatru on-line este că pot să urmăresc spectacole la care nu cred că aș fi putut ajunge fizic și, de asemenea, spectacole vechi, care nu se mai joacă. Totuși, nu primesc aceeași satisfacție ca la vizionarea unui spectacol într-o sală de teatru. Am încercat chiar să îmi creez o ambianță cât de cât apropiată adevărului: m-am închis într-o cameră în care să nu fiu deranjată, am stins becurile, lăsând doar o mică sursă de lumină, m-am așezat pe un scaun oarecum confortabil, am depărtat ecranul la o distanță de la care să pot vedea, nici prea departe, dar nici prea aproape și am așteptat să înceapă spectacolul. După primele cuvinte, mi-am dat seama că sunetul nu este de o calitatea prea bună, așa că a trebuit să mă deplasez după o pereche de căști care să îmi permită să înțeleg replicile. M-am reinstalat și am continuat vizionarea spectacolului „Zadarnicele chinuri ale dragostei” de William Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban. M-am simțit limitată de cadre, de filmare, de sunet și de montaj. De multe ori simțeam nevoia să văd cadrele generale din scenă, nu să fiu obligată să văd detalii irelevante sau care nu necesitau o atenție aparte, precum ridicarea unei mâini sau o privire care se putea observa din cadrele generale. Aceeași senzație am avut-o și la alte spectacole filmate vizionate precum „Chiritza în concert” o adaptare după I. L. Caragiale, în regia Adei Milea, „Insula”, tot de Ada Milea, „Sunt o babă comunistă” în regia Antonellei Cornici și mai ales la spectacolul „OST (Organic Sound Twist)” al Andreei Gavriliu.
Cred cu tărie în diferențele dintre teatru și film. Și, mai ales, cred în convențiile teatrului prin care acesta se diferențiază de film și de teatrul televizat. Cred că actorii de pe scenă ne pot transpune în alte universuri și că ne pot face să trăim odată cu ei experiențe pe care ecranul le limitează grozav. Ce rost ar avea să mai joace actorii pe scenă și să fie înregistrați și difuzați on-line, dacă există filmul, care este mai dinamic și care dispune de un montaj profesionist care să transmită exact ce trebuie? Filmul se naște în capul scenaristului, moare în al regizorului și se naște din nou în imaginația monteurului; regulă care nu se aplică și la teatrul filmat, mai degarbă, acesta murind în imaginația monteurului și degradându-se în ochii spectatorului.
Singurul spectacol – din cele vizionate în ultima perioadă pe ecran – care mi-a ținut atenția trează și care mi-a transmis emoție dincolo de bariera de sticlă este „Casa Bernardei Alba” în regia lui Mihai Măniuțiu; sper, însă, că nu este o părere subiectivă, având în vedere afinitatea mea pentru simboluri și abstract. Totuși, am simțit nevoia, și pe parcursul vizionării acestui spectacol, de a fi în sală, înconjurată de oameni cu aceleași preocupări ca ale mele, conectați laolaltă cu actorii de pe scenă și cu inimile toate, în același loc.
Cred că teatrul trebuie făcut pentru oameni, nu pentru ecrane și sper că odată cu terminarea stării în care ne aflăm, teatrul filmat să rămână doar în arhivele teatrelor, poate și în ale bibliotecilor școlilor de teatru, servind studenților ca material didactic și nu numai, și doar în amintirea noastră, spectatorii obligați să devenim doar martori ale unor întâmplări trecute.
Georgiana Dimitrescu (studentă Coregrafie)
Saptamana aceasta am vizonat multe spectacole, fie la cerintele profesorilor, fie din proprie initiativa. Doua spectacole dintre cele vizionate au fost „Imagine all the people” (Iași, teatru-dans) și „Frumoasa din padurea adormita” (București, balet classic). Ambele spectacole le-am vazut si live, chiar am avut ocazia de a dansa in cel de la Iasi.
Ideea de a viziona un spectacol de balet prin prisma aceasta nu a fost deloc cel mai fericit mod de a privi un spectacol. Atmosfera creata de la intrarea in sala, oamenii care isi cauta locurile, deschiderea cortinei si primele acorduri ale orchestrei nu pot fi comparate cu nimic din ceea ce am simtit privind de acasa din patul meu. Am fost dezamagita sa privesc acest spectacol si nu pentru ca a fost unul prost, chiar dimpotriva, solistii care au dansat, corpul de balet, costumele, totul arata perfect dar dincolo de toate aceste aspecte pentru mine nu a existat emotie. Nu am reusit sa uit ca sunt acasa, in pat si in pijamale, nu am reusit sa intru in vraja unui spectacol trait in sala pe viu.
Vizionand tot in aceasta perioada si spectacolul „Imagine all the people”, pot spune ca sentimentele au fost putin diferite. Aici nu avem orchestra si emotia unui spectacol de balet, aici suntem lasati sa intelegem ceea ce vrem, sa simtim si sa traim atunci cand e cazul. Pot spune doar ca am fost mai tentata sa vad acest spectacol cap coada decat cel de balet. Nu pot, orice ar fi, sa compar emotia din sala cu cea de acasa, insa acest spectacol a reusit sa ma faca sa imi pun iarasi intrebari, a reusit sa imi porneasca imaginatia chiar si de acasa.
Vizionand in aceasta perioada multe spectacole online am ajuns la o concluzie. Spectacolele de dans contemporan, neoclasic, teatru-dans sau alte stiluri reusesc mai mult decat dansul clasic sa transmita emotie si dincolo de ecran.
Daniel Popa (student Actorie)
(…) Am vizionat săptămâna aceasta următoarele producții: Chiritza în concert și Insula (spectacole de Ada Milea), Casa Bernardei Alba (regia Mihai Mănuțiu), Sunt o babă comunistă (regia Antonella Cornici), Ivanov și Zadarnicele chinuri ale dragostei (ambele în regia lui Andrei Șerban), un music-hall al studenților de la Facultatea de Teatru din Constanța (Cocoșatul de la Notre-Dame), o jumătate de spectacol de operă de la Teatrul Bolshoi (Lacul lebedelor) și unul de coregrafie (OST- Organic Sound Twist, concept de Andrea Gavriliu).
Deși respect inițiativa teatrelor de a oferi posibilitatea publicului larg să primească arta la ei în casă, sunt destul de rezervat în ceea ce privește impactul pe care acestea îl oferă. Consider că montajul joacă un rol important în perceperea celui din fața telefonului, televizorului sau tabletei. Filmarea, la marea majoritate a spectacolelor, a fost slabă calitativ și destul de statică. Doar spectacolul „Casa Bernardei Alba” de la Arad a avut un montaj și o filmare acceptabile. Pe lângă cele două camere statice, exista și una mobilă amplasată în lojă, oferind o altfel de percepție asupra coregrafiilor, jocului actoricesc, scenografiei și luminii. În opinia mea, echipa care urmează să filmeze un spectacol trebuie să îl vizioneze mai întâi, cu regizorul alături, pentru a explica ce vrea să pună în evidență în anumite momente din reprezentație.
Un alt aspect definitoriu pentru buna desfășurare a unui spectacol online este sunetul. Fiecare sală de spectacole își are propria acustică, lucru pe care îl observi când te afli în acel spațiu, în imediatitate. E dificil ca microfoanele camerelor de luat vederi să capteze de la o distanță considerabilă replicile actorilor. În cazul spectacolelor concert de la Teatrul Național din Cluj-Napoca, sonorizarea a fost foarte bună datorită lavalierelor. Nu de puține ori se întâmplă ca jocul actoricesc (din Ivanov de exemplu) să treacă pe plan secund din cauza imposibilității de a auzi replici.
Recunosc, de multe ori atenția totală mi-a fost distrasă din cauza diferiților factori (sora, părinții, inspirația tocmai venită pentru scrierea a încă unei pagini din lucrarea de licență etc.), dar am încercat, pe cât posibil, să rămân ancorat în povestea spectacolului. (…)
Nu sunt un fan declarat al spectacolelor de teatru online, dar apreciez inițiativa, mai ales în aceste clipe grele prin care trecem cu toții. Am reușit să „ajung” la spectacole pe care am vrut să le vizionez și nu aveam timpul sau banii necesari, ori se scoseseră din stagiunea curentă. Râmân în continuare la părerea mea: teatrul are alt impact asupra spectatorului când acesta intră în contact pe axa „aici și acum” cu actorul ce își oferă pe tavă sufletul pentru acele două ore de spectacol.
Mihaela Tanasă (studentă Teatrologie)
Am ales să vizionez acest spectacol („Despre oameni și cartofi”) pentru că eram convinsă că nu va fi o pierdere de timp. M-au impresionat depresia, însingurarea, furia, tristețea copiilor. Tema spectacolului (incluziunea socială, discriminarea, rasismul) emoționează chiar dacă planurile se intersectează: filmul pare să evadeze pe scenă și scena pare să fie aspirată de film. Imaginile alese sunt expresive, montate cu măiestrie, pline de detalii impresionante, un spectacol de lumini, muzică și dans. Totul te transpune într-o altă lume, te face să te gândești la pierdere, supraviețuire, solidaritate… sentimente actuale astăzi mai mult ca niciodată.
E clar că a existat emoție ca și cum ar fi vorba de teatru propriu-zis, real. Sunt într-adevăr avantaje multiple să poți viziona un spectacol înregistrat: poți derula, poți asculta de mai multe ori, oricând dorești. Varianta înregistrată ajută la răspândirea culturii și unificarea sufletelor, căci se poate adresa unei lumi întregi, poate fi vizionat de mii de spectatori. Este o oportunitate, aceea de a vedea montări ale unor teatre din țară, la care altfel accesul nu e tocmai facil pentru locuitorii altor orașe și cu atât mai mult pentru românii din diaspora. Ca alternativă de avarie, pentru o anumită perioadă funcționează foarte bine, dar nu pe termen nelimitat.
E frustrant pentru cei în vârstă, care nu au acces la tehnologie. Apoi, e obositor să stai două ore cu ochii lipiți de un ecran, pot apărea dureri de cap, de ochi, de spate, nu e echivalent cu statul în sală.
Chiar dacă suntem mulți, împreună, vizionăm separat… lipsește unitatea… Lipsesc discuțiile de după vizionare, socializarea. Omul este o ființă socială care simte nevoia de a împărtăși cu alții emoțiile estetice generate de un autentic act de cultură. La teatrul propriu-zis există o parte a publicului fidel, care vine permanent, care leagă prietenii. Publicul online e divers, dispersat, apare, dispare, e o fluctuație continuă.
Condițiile tehnice contribuie de asemenea la transmiterea emoțiilor. Ai nevoie de o conexiune bună la internet, fără întreruperi, o sonorizare foarte bună. Prezența lavalierelor este esențială, te ajută să auzi fiecare respirație a actorului. Sigur, înregistrarea, oricât de bine ar fi realizată tehnic, nu poate înlocui emoția reală transmisă de actorii din scenă către public. În teatrul propriu-zis replicile, timbrul vocal, ritmul rostirii, muzica construiesc o lume vie. Într-o înregistrare privirea spectatorului e condusă de cel care filmează, privești prin ochii altora. Riști să pierzi din vedere anumite obiecte simbol care au o valoare semnificativă în spectacol (cartoful devine personaj în acest spectacol).
Emoție poate exista în ambele variante, dar empatie doar în teatru propriu-zis. Un spectacol real te influențează mai puternic, te face mai bun, te face să privești cu alți ochi lumea din jurul tău, schimbă mentalități. Online comunicăm, transmitem, dar nu empatizăm, nu transformăm profund… Spectacolul de teatru propriu-zis îți oferă posibilitatea transpunerii într-o stare psihică specială, îți oferă un plus de emotivitate (…)
