Ion AGACHI
Săptămâna trecută s-a stins din viață Ion Agachi, una dintre figurile proeminente ale artei păpușărești ieșene. Destinul său profesional se suprapune pe istoria Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași, instituție în care a activat timp de aproape jumătate de secol. Inclus într-un volum de dialoguri cu artiști de la „Luceafărul”, interviul de față e relevant pentru modul în care Ion Agachi se raporta la artă, dar și pentru un anumit tip de atmosferă cultural-teatrală a Iașului de altădată (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Domnule Agachi, pentru foarte mulţi dintre ieşeni reprezentaţi un fel de istorie vie a Teatrului „Luceafărul”. Cum vă simţiţi în postura aceasta?
Ion Agachi: Mă simt mândru. Într-adevăr, prin personajele mele mă cunosc multe generaţii de spectatori. N-a fost, însă, uşor. De-a lungul vieţii mi s-au închis uşi pe care aş fi vrut să intru. Puţini sunt cei care ştiu că, iniţial, vroiam să mă fac preot. Când am terminat şcoala elementară, m-am dus cu mama de mână la Seminarul „Veniamin Costache”. Mama i-a zis călugărului de la poartă că vrea să mă înscrie, iar călugărul i-a răspuns că a venit prea târziu. Cu o zi înainte Seminarul se desfiinţase. Se întâmpla cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în 1952. Înclinaţia mea spre preoţie rămăsese, însă, vie. Mergeam la o biserică din cartierul nostru, „Ziua Crucii” se numea, undeva în zona muncitorească, prin Nicolina. Un preot foarte de treabă mi-a făcut un veştmânt, mă punea să spun Crezul şi Tatăl nostru. Îi devenisem un fel de ucenic. În fine, am urmat o şcoală industrială, iar pe la 17 ani m-am dus să mă înscriu la Institutul ieşean de teatru „Matei Millo”, al cărui director era pe atunci Mihail Codreanu, marele nostru poet. Acolo mi s-a zis că Institutul, sau Conservatorul, cum se numea, se desfiinţase, iar cursanţii se împărţiseră în două: o parte la Cluj, o alta la Bucureşti. Am auzit atunci sunetul celei de-a doua uşi care se închidea… Cunoşteam un mare actor, pe Ion Schimbischi. Cu el lucrasem la şcoala industrială, unde era instructor. I-am spus că aş vrea să fac parte din corpul de figuraţie de la Teatrul Naţional, însă nici acolo nu prea aveai cum intra. Tocmai atunci, cum stăteam noi de vorbă, trece pe lângă noi un domn plinuţ, cu chelie, iar Schimbischi îl opreşte şi îl roagă să mă ia la el… Era Manole Foca, un mare intelectual, profesor de dicţie, actor, regizor. Mă priveşte lung, mă măsoară, apoi îmi spune să trec ziua următoare pe la Teatrul de Păpuşi. Cu doi ani în urmă, teatrul fusese luat de stat de la o familie de evrei, Ligeti, iar conducerea fusese încredinţată lui Manole Foca. Sediul se afla în curtea Bisericii Catolice.
„Era iarnă, veneam dis de dimineaţă, făceam focul în toate camerele, înlocuind cumva femeia de serviciu. Nu mai conta, simţeam că în sfârşit o uşă mi se deschisese. Sunt 58 de ani de când am intrat pe acea uşă…”
Până la urmă tot la preoţi aţi ajuns
(se amuză – C.C.) Aşa se pare! Nu era un spaţiu mare! Nu ştiu dacă intrau 250 de copii, înghesuiţi. Mai existau două camere: în una stătea directorul, iar în cealaltă, contabila.
Ce actori activau acolo?
Când am ajuns eu, am găsit o trupă formată din patru actori: trei cucoane şi-un băiat. Pe băiat îl chema …Constantin Brehnescu, acum regizor, pe atunci mânuitor.
Şi „cucoanele”?
Ana Şubă, soţia lui Nicolae Şubă de la Naţionalul ieşean, Lucreţia Cărăuşu, şi, a treia, Elena Brehnescu. Domnul Manole a convocat trupa, m-a prezentat şi m-a întrebat câţi ani am. Pentru că nu ajunsesem încă major, nu aveau cum să-mi dea leafă. M-au pus să spun un monolog, „Salutare taică şi noroc”, al lui Vasile Tomazian. Se amuzau, iar la final Manole Foca i-a întrebat: „Ei, ce facem cu el?”. Atunci Ana Şubă a sugerat să mi se dea o şansă. Pe 1 aprilie 1953, şi n-a fost o păcăleală, am primit decizia de angajare.
Primele roluri care au fost?
Primul rol a fost Ţareviciul din „Nichita, viteazul rus”. Mi se pare important să vă spun că în perioada cât nu am primit salar, stăteam numai în teatru. Eu dădeam la mână păpuşile, eu le îmbrăcam, eu le dichiseam, eu făceam de toate. Era iarnă, veneam dis de dimineaţă, făceam focul în toate camerele, înlocuind cumva femeia de serviciu. Nu mai conta, simţeam că în sfârşit o uşă mi se deschisese. Sunt 58 de ani de când am intrat pe acea uşă…
Nu vă întreb despre originea dorinţei de a face preoţie. E o opţiune ce ţine de intimitate. Aş vrea, însă, să ştiu de unde înclinaţia către actorie.
Din şcoala elementară, acolo unde diriginta noastră, dar şi directoare a Şcolii „Vasile Conta”, mă distribuise într-un rol din piesa „Moacă Ion”. Acela a fost debutul meu absolut, consumat pe scena Ateneului Nicolina. Au fost nişte aplauze impresionante care m-au determinat să-i zic tatălui meu că vreau să mă fac actor. Vă daţi seama, tata nu prea s-a bucurat, el vroia să fac o meserie. I se părea neserioasă ideea mea, iar argumentul suprem era următorul: „Mă băiete, o să scrie numele tău pe toate gardurile! E ruşine!”
Şi a avut dreptate până la un punct! Numele dumneavoastră a început să fie cunoscut.
Da, mai ales că nu cred să existe sat în judeţul Iaşi prin care să nu fi ajuns cu trupa în anii aceia. În nişte condiţii care astăzi pot părea incredibile. Manole Foca închiria o căruţă în care încărcam decorul şi apoi ne cocoţam şi noi pe unde apucam. Iarna, când căruţa nu mai putea circula, închiriam un camion. Înnoptam prin cine ştie ce sat uitat de lume, iar dimineaţa ne trezeam înzăpeziţi. Primarul chema un ţăran cu sanie care ne transporta până unde ne putea lua o maşină.
Ţăranii cum vă priveau?
Când veneam, era sărbătoare. Se aduna lume, era o atmosferă extraordinară. Dar să vă relatez un episod petrecut la Moţca, unde ajunsesem cu „Dănilă Prepeleac”, pe care urma să-l jucăm în aer liber. Eu, împreună cu un coleg, interpretam doi draci, Michiduţă şi Sarsailă. În public, domnule, era un ţăran care ura cumplit dracii ăştia. Cum dădeam o replică, îl auzeam: „Mă, nu scapi tu de ici, din sat!”. Şi părea să vorbească serios.
Asta denota o implicare totală în ce vedea pe scenă!
Da, da! Trăiau intens fiecare scenă… Dar am scăpat, şi am ajuns într-un sat catolic, Frumoasa, tot cu „Dănilă Prepeleac”. Spectacolul era programat pentru ora 10, însă nu a venit nimeni. Trebuia să fac ceva, mai ales că eram responsabil cu deplasarea. M-am dus la biserică să vorbesc cu părintele. Părintele m-a privit într-un fel anume şi mi-a zis pe ton jos: „Dom-nu-le ac-tor, e Dă-ni-lă Pre-pe-leac! A-co-lo sunt draci!”. Atunci, i-am explicat că erau nişte draci tare simpatici, că aşa şi pe dincolo. Aveau un cămin cultural destul de mare, în care putea intra mult public. Contam şi pe faptul că era sărbătoare şi că un băiat din sat, absolvent de Seminar, urma să fie hirotonisit. Până la urmă l-am convins pe preot într-un asemenea grad încât la finalul slujbei a spus enoriaşilor aşa: „Acum mergem cu toţii la Căminul Cultural să luăm aminte la cum l-a păcălit Dănilă Prepeleac pe dracu’”. Ei bine, pentru că nu încăpuseră toţi în sală, a trebuit să jucăm de două ori. V-am povestit întâmplarea aceasta ca să vă puteţi procura o imagine despre modul în care făceam noi teatru pe atunci.
„Poate reuşitele noastre n-ar fi fost atât de notabile dacă nu apărea în viaţa teatrului Natalia Dănăilă”
Cum s-a dezvoltat relaţia dumneavoastră cu păpuşa?
Mi-am dat seama încă de la început că actorul păpuşar trebuie să fie talentat, sever cu el însuşi, exigent. Păpuşa trebuie studiată, trebuie mereu privită ca un element capabil de dedublare: un băţ devine Făt Frumos, o frunză devine un fluture. Am avut şi şansa să am de unde învăţa enigmele păpuşii. Nu din cărţi, ci de la colegii mei experimentaţi. Îi priveam mânuind păpuşile şi reţineam azi o mişcare, mâine alta şi tot aşa. Nu erau decât păpuşi pe mână şi cu wayang. Marionete nu aveam la vremea aceea. Din păcate, obiceiul acesta frumos al „furtului” de meserie nu mai există. Toţi sunt „experţi”. În fine! Marele nostru succes, care ne-a certificat ca trupă valoroasă, a fost un Festival Naţional derulat la Bucureşti, unde, cu „Punguţa cu doi bani”, am luat absolut toate premiile. Director era Manole Foca, el regizase şi spectacolul! Din acel moment toate teatrele din ţară au fost cu ochii pe noi; ajunsesem să scoatem şase premiere pe stagiune. (…)
În anii ’50, cine confecţiona păpuşile?
Nimeni altul decât păpuşarul. Stăteam nopţi întregi, fetele coseau costumele la păpuşi. Un scenograf evreu făcea capetele păpuşilor, iar noi, băieţii, lucram la decor. Aveam şi un tâmplar, mai era Viorica Groapă care făcea schiţele şi cam asta era tot. În condiţiile în care tot teatrul se rezuma la 11 persoane, vă daţi seama că trebuia să facem de toate. Fiecare îşi punea în valoare calităţile: unul era talentat la desen, altul la traforaj.
Aş vrea să vorbim despre public, despre diferenţele dintre publicul de ieri şi cel de azi.
Mai întâi că pe vremea aceea copiii veneau singuri la teatru; azi vin cu şcolile; teatrul îi duce, îi aduce, ceea ce e un mare avantaj atât pentru ei cât şi pentru noi; jucăm mereu cu sălile pline. Îmi amintesc ce săli friguroase aveam, în ce condiţii jucam. Abia după cutremur, când ne-am mutat într-un alt sediu, am început să o ducem mai bine. La Casa Tineretului sala era mare, deţineam deja un autobuz. Mai apăreau mici neînţelegeri cu cei de acolo, uneori programele noastre suprapunându-se. Ne strecuram printre plenare, şedinţe sau alte activităţi şi ne făceam treaba. La 8 dimineaţa era programat spectacol. Şi, ceea ce poate părea surprinzător acum, e că aveam public chiar şi la ora aceea.
„Vedeţi dumneavoastră, şi poveştile au un adevăr al lor; dacă îl denaturezi, distrugi povestea!”
De-a lungul carierei, aţi remarcat că vi s-au încredinţat anumite tipologii de roluri?
Nu, mai degrabă am fost perceput ca un actor universal, deopotrivă de bun în comedii şi în drame. La începuturi făceam mereu duet de băieţel-fetiţă cu cea care urma să-mi devină soţie (Simona Agachi – C.C.). Abia ulterior am intrat în posesia rolurilor consistente. Primul de care îmi amintesc cu mare plăcere este rolul Spânului din „Harap Alb”. Domnule, l-am făcut ireproşabil, credeţi-mă! Nu de mult, mă opreşte un cetăţean în piaţă şi-mi spune: „Vă salut, domnu’ Spânu!”. Am crezut că mă confundă, dar el se referea la rolul meu de acum nu ştiu câte zeci de ani. Mi-a spus că de patru ori văzuse spectacolul. Apoi, Iancu Jianu, Trufalldino din „Slugă la doi stăpâni”, Sganarel din „Căsătorie cu de-a sila”, Călin Nebunul. La drame, am jucat personajul negativ din „Baltagul”, Moartea în „Ivan Turbincă” şi multe altele… (…)
Care credeţi că au fost atuurile actoriceşti, pe ce v-aţi bazat prioritar în construcţia personajelor?
Talent, sacrificiu, determinare, n-am făcut nici un rabat, nici un compromis, nu m-am dat niciodată la o parte din faţa muncii. Dacă regizorul îmi spunea să rămân până la 11 noaptea, rămâneam. În general, discutam mult cu regizorul despre personaj, îi acceptam sugestiile. Pe de altă parte, nu mi s-a întâmplat ca ideile mele în privinţa personajului să fie refuzate de vreun director de scenă. Am avut, deci, parte de schimburi avantajoase bilateral. Am lucrat cu regizori importanţi, precum Peter Bokor, Cătălina Buzoianu, Anca Ovanez, scenograful Hristofenia Cazacu. Şi vă mai spun ceva: mulţi dintre regizorii veniţi din sfera teatrului dramatic au învăţat de la noi, s-au adaptat la ce au găsit aici. Au venit cu ideea pe care noi am îmbrăcat-o. La fel de adevărat este că au fost şi spectacole mai puţin reuşite, care s-au jucat foarte puţin.
În privinţa textelor, aveţi preferinţe?
Aş fi tentat să răspund că basmele, însă în egală măsură mă interesează şi comediile de calitate, ofertante actoriceşte.
Ştiu că şi dumneavoastră sunteţi autor de texte…
Aşa e! Până acum în acest teatru mi s-au montat şapte texte. Dramatizări, desigur: „Punguţa cu doi bani”, „Capra cu trei iezi”, „Dănilă Prepeleac”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Fata babii şi fata moşului”…
Care e secretul unei bune dramatizări?
Prima şi cea mai importantă condiţie este să eviţi plictisirea spectatorului. Pentru asta ai nevoie de scene concise, replici cu haz. Nu trebuie să uiţi niciodată că păpuşa nu poate susţine un dialog amplu. Despre monolog, ce să zic?! Dacă-l faci într-o dramatizare de acest fel, ai încurcat-o! Păpuşa anulează actorul – e o regulă de bază. O mare pondere au astăzi textele şi, implicit, spectacolele muzicale. Avem în repertoriu numeroase spectacole cu o solidă componentă muzicală. Publicul continuă să agreeze basmele, însă cele autentice, nu cele în care se aduc tot felul de inovaţii ce denaturează adevărul basmului. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, şi poveştile au un adevăr al lor; dacă îl denaturezi, distrugi povestea! Mă rog, sunt experimente, încercări, însă reacţia publicului vorbeşte de la sine. Basmele poartă în ele înţelepciunea noastră populară, reprezintă un patrimoniu spiritual unic. În dramatizările mele sensurile basmelor de la care plec rămân intacte. „Prâslea cel voinic”, „Micul Muc” şi multe altele, care se joacă nu doar la Iaşi, ci şi în alte teatre din ţară. Am mari rezerve în privinţa acestei mode, moda lui „de-a”: „De-a Scufiţa Roşie”, „De-a Alba ca Zăpada” şi aşa mai departe. (…)
(Interviul a apărut în volumul Călin Ciobotari, Teatrul Luceafărul. Cortine de cuvinte, Editura Timpul, Iași, 2011)
