Alexa Visarion
…
Eram director la Mic de o lună. Publicul, spectatorii iubitori de teatru, îndrăgostiți credincioși ai spectacolelor-eveniment, fermecați și atrași de jocul marilor actori, de ineditul viziunii regizorale, erau acum pe stradă, dezlănțuiți, implicați, năuci, în erupția de energie care pedepsea în 1990 tăcerea lașă a atâtor ani de umilință și supunere, demagogie și înregimentare. L-am sunat pe Ștefan Iordache, cel care pe scena acestui teatru născuse cuplul regal Valeria Seciu – Ștefan Iordache în montările Cătălinei Buzoianu.
–Ștefan, George Banu ne invită la Paris, la Teatrul Odeon – Teatrul Europei, la un festival organizat de Academia Experimentală de Teatru. Mergem cu Nopțile Regilor, proiectul despre care am discutat anul trecut, dar atunci nu se putea… Mergem?
–Repetăm… să repetăm și atunci mergem.
Scenariul gândit pentru Ștefan cuprindea în coroana destinului regilor shakespearieni, monologuri din Richard II, Richard III, Macbeth, Claudiu, Hamlet și Lear… El creea vibrațiile tragice ale acestei ultime nopți a Regelui înaintea verdictului.
Recital de virtuozitate, de măreție și densitate interpretativă, polifonie de amplitudine poetică pe care Ștefan Iordache l-a susținut strălucind în sala Odeonului timp de o oră și jumătate. Eu și Felix eram secondanții lui, umbrele unor personaje ce se intersectau în acea noapte a deschiderii rănilor cu regii naufragiați în singurătate ai lui Ștefan, în vinovăția și înțelegerea jocului fascinant și perfid al Puterii. Sfârșitul!
La Paris, în ziua premierei, s-a închis în camera de hotel unde eram cazați. Nu a vorbit cu nimeni, nu a mâncat, nu a ieșit pe stradă… Cu trei ore înainte de începerea spectacolului, era în cabina teatrului murmurând textul… Apoi, cu o oră înaintea reprezentației a intrat în scenă.
– Ai terminat luminile? m-a-ntrebat..
– Da, e în regulă…
– Atunci vreau să rămân singur…
Știam acest obicei al lui. Se uita tăcut spre podul scenei… –Știi, am spus:
– Când Oreste se uită în sus vede cerul…Hamlet când ridică ochii vede doar podul scenei.
– Vede ce trebuie, nu? Simțind mișcare în cabina de lumini. Fără lumini acum. Să fie scena pustie…
Am privit din nou în sus spre ștăngile tăcute.
– Confucius spune…
– Te rog, lasă, altădată…
Am plecat spre culise. Acolo m-am oprit. Deslușeam silueta lui, în lumina palidă a proiectorului de serviciu. Repeta cu fierbințeala minții monologul de ispășire a regelui Claudiu, simultan cu textul lui Hamlet, privind neputința de a-l ucide pe regele uzurpator. Îl solicita intens acest moment al celor două personaje. Pe Hamlet îl știa, îl jucase pe scena de la Nottara, dar pe Claudiu îl ființa acum pentru prima oară… Repetiția aceasta în bezna scenei pariziene era rugăciune…
Am lucrat cu el în teatru și film… M-am hrănit din dăruirea lui… L-am iubit pentru măiestria care fulgera prin energia sufletului și emoțiile trupului. A fost altar de bucurie pentru mine… Nu-l pot povesti, fără a încețoșa ceva din iluminarea unor creații de neuitat. Hamlet, Titus Andronicus, Apemantus, Rică Venturiano, Cațavencu, Arthuro Ui, Barrymore, Maestrul (Maestrul și Margareta), Regele (Viziuni Flamande), Raskolnikov… și tot universul dramaturgic care i-a binecuvântat cariera. Shakespeare, Dostoievski, Ghelderode, Cehov, Pirandello, Caragiale, Claudel, Molière, Brecht, Bulgakov, O`Neill, Mrozeck, Sartre…
A trecut prin ființa lui întreaga viața a lumii.
Plecând de la Paris, la urcarea în avion, toți pasagerii îl priveau. Unii zâmbeau și îl salutau încântați de acest privilegiu al întâlnirii. Când zburam deasupra Alpilor și Mont Blanc era la picioarele noastre, s-a ridicat de pe scaun și a spus stewardesei:
– Pot să salut piloții? Întreabă-i… apoi întorcându-se către mine. Sunt mai în siguranță în cabina lor…
După câteva clipe, unul dintre piloți a venit spre noi, l-a invitat în cabină. A stat acolo până când am început coborârea. A revenit lângă mine.
- Băieți buni piloții, cu suflet și minte înțeleaptă…
Am aterizat. Câțiva pasageri mai îndrăzneți s-au apropiat de el în timp ce ne îndreptam spre ieșire cerându-i autografe pe agende, foi rupte, biletul de avion… O doamnă l-a rugat să îi scrie ceva pe o batistă albă. Îl văzuse în spectacolul Să îmbrăcăm pe cei goi. Un tânăr cu o figură de boxer îl roagă să îi scrie în podul palmei: Fii tare! Și semnați… A râs și a scris: Ștefan Iordache. Băiatul și-a sărutat mâna… Am ieșit ultimii. S-a îmbrățișat cu piloții, a strâns mâna unei stewardese iar cealaltă l-a întrebat:
– Pot să vă îmbrățișez?
– Să ne sărutăm atunci! a răspuns
Am râs cu toții. În spatele nostru s-a auzit:
– L-am văzut în Astă seară stau acasă! Și sărutul acesta îl povestesc și soțului meu...
(…)
Să nu uităm să credem și să iubim arta lui, să nu-i încețoșăm amintirea, surâsul frumuseții seducătoare pe care a rodit-o în atâtea și atâtea spectacole. Să-l aplaudăm în gândurile noastre. Să îi cinstim nemurirea… George Banu spunea: „Un mare actor, pe scenă, își joacă biografia reală. Acolo Ștefan Iordache și-a mărturisit angoasa și și-a exprimat violența, acolo s-a confruntat cu disperarea și s-a putut elibera prin joc, acolo l-am cunoscut.” […] Asemeni lui Gerard Philipe, lui Zbigniew Cybulski sau Vladimir Vîsosțki, ei ca între poeți dincolo de texte, roluri, înrudiri, se descoperă și se constituie familie.
Marele actor nu evoluează, ci se relevă […]”
Magicul har al talentului Ștefan Iordache hrănește insomnia întrebărilor și întărește visării singuratatea.
