despre un vechi motiv pentru care nu cred în existența unui dumnezeu al oamenilor buni
Dacă memoria nu mă înșală, pe Sorin Iftimi l-am întîlnit prima oară la sfîrșitul anilor ’80, în redacția revistei ,, Opinia studențească ,,. Ne-am salutat de cîteva ori, apoi l-am pierdut din vizor, pînă cînd, datorită amicilor istorici de la răposata ,, mică academie ,, din mahalaua Alexandru, l-am revăzut, dar tot doar ca să ne salutăm amical, cînd și cînd.
Nu eram deci prieteni și nici măcar amici. Dar, pentru cei care nu sînt cu totul defazați de relevanța lucrurilor evidente, Sorin Iftimi era omul din care emana, aproape instantaneu, impresia că nu prea are loc de răutate sau de meschinării curente. Era genul de om pe care îl respectă și oamenii de treabă, și leprele. Un fel de preot laic al istoriei Iașului, fără capotul negru ritual, dar cu o dedicație pe care nu o au mulți popi, religioși sau culturali.
Era, fiindcă, de sîmbăta trecută, Sorin Iftimi nu mai este. Și toate discuțiile despre COVID și ne-COVID, despre restricții și restricționiști, despre dezvăluiri fulminoase, ori despre vaccinare și ne-vaccinare, n-o să-l învie. La fel cum nici valurile lirice de sirop funebru, care s-au revărsat regulamentar în spațiul public, n-o să-i ajute prea mult familia să treacă de șocul dispariției unui om de 56 de ani. Nu, nici vorbele aruncate printre dinți, cu aluzii la cei care se vaccinează anti-COVID prea tîrziu, nu sînt altceva decît pseudo-deșteptăciunea procurorial-idioată și inutilă a unor proști cu diplomă, repetenți la examenul de inteligență emoțională.
Dacă Romînia ar fi o țară civilizată, iar Iașul – un oraș decent din punct de vedere intelectual, cultural și moral, Sorin Iftimi ar fi putut fi un model pentru igiena mentală publică. Fără aere și fără pretenții de titan, avea o seriozitate și o decență de tip ardelenesc, ori austro-ungar, dacă vreți, chiar dacă era dintr-un sat neștiut din săracul județ Botoșani. Dar poate că felul lui de a fi, uman și profesional, nu avea legătură cu Ardealul simbolic ori cu chezaro-crăia vienezo-budapestană, ci cu buna creștere rurală a lumii celei de demult, cînd domnul învățător era, de la Spiru Haret încoace, un stîlp al satului și al lumii.
Asta a fost, de fapt, Sorin Iftimi : domnul învățător de țară al orășenilor din tîrgul Iașului. Băietul de la țară care i-a învățat pe tîrgoveții din capitala Moldovei cine sînt. Format la școala severă a altui băiet de la țară, mai vîrstnic, plecat și el recent dintre noi – marele învățător de istorie și reguli vechi Ion Caproșu.
Spre deosebire de ,, tata Jan ,, , Sorin Iftimi n-avea nici limba ascuțită, nici replica iute. Era poate prea blajin, prea cu bun simț. Ca un benedictin pravoslavnic, a cărui ortodoxie stătea mai ales în seriozitatea lucrului bine făcut. Ceva cam exotic, desigur, într-o țară a Doreilor culturali, cu doctorate plagiate sau fușerite la normă. Desigur că un asemenea fraier n-a avut loc nici la facultatea de istorie a universității din Copou, nici la institutul ieșean de istorie al kkdemiei romîneze. Era el harnic, priceput, serios și cuminte, dar de cînd toate astea sînt de-ajuns …? Las’ că recuperează acum oamenii, cu tiradele funebre.
Desigur, nimic nou sub soare. De la Abel și Iov încoace, obraznicul mănîncă praznicul, capra face și oaia trage, iar oamenii de treabă au parte, de obicei, doar de vorbe bune tardive. Cît despre lecția învățătorilor de țară precum Sorin Iftimi, ea rămîne mereu ne-învățată, sau învățată pe dinafară, nu pe dinăuntru. Așa cum ar fi vrut dom’vățător Iftimi.
În rest, rămîne cum am stabilit : frumoasă țară, păcat că-i locuită.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii . Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
