Show și îngândurări via Festivalul Mamaia

Călin Ciobotari

De ceva timp, pe hărțile mele teatrale Constanța a devenit un reper important. După o perioadă destul de lungă de stagnare, Teatrul de la malul mării pare că și-a regăsit suflul, astfel încât, în ultimii ani, revine constant în centrul atenției. Și nu e vorba doar despre „hitul” anului trecut, afrimienele Seaside Stories, ci despre o prezență tot mai intensă și mai clar definită în arealul de interes al tuturor celor ce iubesc teatrul de calitate. Premiera de la început de noiembrie a Elenei Morar & Gabriel Sandu, Zece lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, îmi reconfirmă trendul ascendent al unei instituții și al unei echipe tot mai vizibile.

Spectacolul are la bază dramaturgia foarte puternică (teatral, dar și literar!) a lui Gabriel Sandu, una ce pleacă de la o tematică destul de rar abordată în România: recuperarea unui episod din trecutul cultural autohton, în speță celebrul (doar pentru noi, românii!) Festival de muzică ușoară de la Mamaia, și dezvoltarea unor linii de discuție pe cât de provocatoare, pe atât de necesare și relevante pentru prezent. Fondat în 1963, apus în 2012, Festivalul e un document important nu doar despre evoluția muzicii românești, ci și despre o anumită atmosferă culturală ale cărei ecouri încă ne sunt familiare, indiferent dacă ne place sau nu să ne revendicăm, ca ethos, și din astfel de evenimente. Farmecul spectacolului și al dramaturgiei provine și din glisările foarte delicate între fapte ce țin de o istorie oficială și reliefurile vibratile ale unor povești personale, planuri ce se întrepătrund cu sens și cu sensibilitate. Rezultă un mix complex de spectacol documentar, de show și intimitate, melanj ce conține straturi de emoție și de informație, pe de o parte, plus un fundal problematic ce invită la meditație și dezbatere interioară.

La pavilionul românesc de la o ipotetică ediție a Bienalei din Veneția, o curatoare își propune să construiască un spațiu-instalație, populat cu performeri, menit, aparent, să promoveze muzica românească, însă în esență atingând o temă mult mai sensibilă: condiția artistului de rang secund, cel ce a trecut razant pe lângă glorie, sucombând în resemnare, în ratare sau în mediocritatea impusă de umbra modelului. Timp de șase luni, împreună cu performeri selectați în urma unui casting, curatoarea (excelentă interpretarea Mirelei Pană, cu vagi ecouri din personalitatea Marinei Abramović, dar și cu o inconfundabilă amprentă personală) întreține acest spațiu monadic, insulă de temporalități fluide, probă de rezistență împotriva uitării, dar și colecție de răni deschise ce se cer povestite, mărturisite. Formula este provocatoare pentru că obligă publicul românesc să exerseze, din când în când, și o privire din afară. Cum ne văd ceilalți?, deși nu este o întrebare dominantă în spectacol, vine la răstimpuri să tulbure discret această „afacere” pur românească.

În fața noastră, rând pe rând, revin mari figuri ale muzicii autohtone, aflate în diferite tipuri de legătură cu Festivalul de la Mamaia, evocate și dublate, inclusiv muzical, de actorii constănțeni și, desigur, de performerii din pavilionul de la Veneția. Se creează stranii efecte aproape spectrale atunci când Aurelian Andreescu, Marina Voica, George Nicolescu și alții par a se întrupa în personaje ale prezentului. Ei sunt citate vivante, imagini atinse de timp, dar și prezențe eterate ce dau târcoale timpului nostru. Îi vedem uneori pe ecrane și îi reascultăm în pasaje muzicale excelent interpretate live de actori. Diferite tipuri de umor, toate de foarte bună calitate, însoțesc aceste frânturi de restaurare, împiedicând nostalgia să devină sentimentul dominant de receptare. Nu ei sunt, însă, miza principală, ci efectele pe care le-au generat în mentalul românesc și, particular, în viețile unor artiști ce au rămas în plan secund. Ștefan Mihai, spre exemplu, construiește tulburător profilul artistului „cu vedere slabă” a cărui mare și ultimă dorință este să nu mai câștige premii pentru similitudinile de destin cu George Nicolescu; Lucian Iftime ne oferă imaginea artistului eșuat în auto-distrucție, uzându-și talentul în bodegi imunde, și refăcând, pas cu pas, destinul îmbibat în alcool al lui Aurelian Andreescu; Ecaterinei Lupu îi iese o minunată artistă mediocră, imitatoare desăvârșită a Marinei Voicu, unic skill pe care l-a avut vreodată pretendenta la laurii succesului. Într-un registru similar, alte povești se succed prin fața ochilor noștri: căsnicii eșuate și întoarceri acasă (sensibilă și precisă în comunicarea propriilor tristeți, Liliana Cazan), iubiri adolescentine obsesive (Theodor Șoptelea și, cu un debut notabil, Ramona Niculae), întâmplări cu femei rănite ce se proiectează în filosofiile de viață a la Elena Cârstea și incendiază mașina-premiu a Festivalului de la Mamaia (în scena atât de reușită creată de Luiza Martinescu). În fine, din trecutul recent al Festivalului se decupează anul 2003, cel în care Premiul I a fost câștigat de controversata Andreea Bălan și de trupa Akcent. E o ocazie pentru creatorii spectacolului de a aduce în discuție acea cotitură din muzica românească în care arta a lăsat loc comercialului, iar fondul s-a retras, ireversibil?!, în favoarea formei. În ipostaza Andreei Bălan, Cristiana Luca reușește să surprindă esența unei întregi generații, la fel cum Florin Aioane, în partitura solistului de la Akcent, ne vorbește despre artistul care nu mai simte nimic și despre o implicită disoluție a emoției (cu trimitere directă la scena maimuței din filmul The Square).

Una dintre cele mai frumoase secvențe ale spectacolului o reprezintă scena finală a Mirelei Pană, ea însăși premiantă în trecut a Festivalului de la Mamaia. Dramaturgia devine una foarte personală, biografia actriței se suprapune peste fișa personajului, iar noi toți suntem transportați într-un final de august al anului 1998, cu o atmosferă densă, traversată de cântec, de boala mamei, de suferință și solaritate nefastă, de eclipsări și eclipse… În tonul acesta de ambiguitate bitter-sweet, de privire duioasă și traumatizată aruncată peste umăr, de Festival de muzică și de Festival al unor dureri difuze, se închide spectacolul.

Discretă, scenografia (Miruna Croitoru), cu elemente de decor „festivalier”, permite, prin structurile mobile din care este alcătuită, reconfigurări ale spațiului. Costumele, la rândul lor, ajută la definirea nuanțată a personajelor, procurând, fără excese, și impresia unor outfit-uri de gală. Două busturi, mutate de colo colo, ne vorbesc, mai mult sau mai puțin ironic, despre pietrificarea în legendă, dar și despre un anumit tip de derută pe care o resimțim în fața statuilor. Unele scene se bucură de o atenție specială, prin plusuri de poeticitate, precum cea a nunții în care o pânză imensă sugerează hiperbolic rochia miresei. Foarte bine integrată, componenta video creează spații de dialog diferitelor temporalități implicate.

Dincolo de actoria de foarte bună calitate, impresionează uimitoarea pregătire muzicală a celor mai mulți dintre actorii constănțeni, antrenați pentru 10 lucruri… de Inga Postolache (sound design-ul și adaptarea muzicală sunt asigurate de Alexandru Neș). Nu cunosc multe trupe din România care ar putea juca spectacolul de la Constanța. Partea de show, deși dominantă, nu transformă, însă, spectacolul într-unul prioritar muzical. Există un echilibru foarte atent condus între teatralitate și muzică, aceasta din urmă păstrată permanent ca un mijloc, nu ca un scop în sine.

Spectacolul, cum spuneam, conține și multă informație. S-a recurs la un specialist în istoria Festivalului (Mircea Nicolau), se fac trimiteri la relația dintre comunismul românesc și artă, la Cenaclul Flacăra, la date de tip statistic și la multe alte detalii aparent irelevante, însă capabile să creeze contururile unor contexte de tip cultural-istoric. E genul de spectacol în care fiecare spectator alege să rămână cu ce dorește; unii vor prefera, desigur, nostalgia și vor păstra în minte câteva zile la rând refrenul regăsit de la „De-ai fi tu salcie la mal…”. Alții, mai ales tinerii, vor rămâne poate cu vibe-ul excelentei scene disco. Pentru unii spectatori, tema condiției artistului se va dovedi suficient de importantă încât să mediteze la ea, la fel cum altora o foarte delicată temă a blocajului li se va părea esențială (blocajul în trecut, blocajul în anonimat, blocajul în celălalt și, totodată, ieșirile din aceste blocaje – la final, performerii „sechestrați” în instalația de la Veneția află că ușile au fost mereu deschise). Show-ul în sine la care, timp de aproape trei ore, au asistat, li se va părea memorabil multor spectatori. Alții vor ieși îngândurați, întrebându-se dacă nu cumva tot ceea ce au văzut și au auzit reprezintă un discurs despre uitare și, totodată, uneori, despre imposibilitatea uitării…  O altă categorie de public se va bucura de calitatea literară a textului lui Gabriel Sandu, cu scene antologice precum cea a Marinei Voicu iubită de arhanghelii Mihail și Gavril, iar alți spectatori vor resimți, probabil, de ce nu?, plăcutele furnicături ale unui naționalism local. În orice caz, nimeni nu pleacă cu mâna goală de la acest atât de reușit spectacol constănțean.

Teatrul de Stat Constanța – 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, de Gabriel Sandu. Regie: Elena Morar & Gabriel Sandu. Scenografia, video, lighting design: Miruna Croitoru. Sound design și adaptare muzicală: Alexandru Neș. Coregrafie: Stela Cocârlea. Pregătire muzicală: Inga Postolache. Asistență scenografie: Nicoleta Ivan. Cu: Florin Aioane, Liliana Cazan, Lucian Iftime, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Luiza Martinescu, Ștefan Mihai, Ramona Niculae, Mirela Pană, Theodor Șoptelea. Data vizionării: 4 noiembrie 2023   

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here