Scriitorul Hausvater și lumile sale…

Călin Ciobotari

Am citit cu mult interes romanul regizorului Alexander Hausvater, „Aici, Radio Eros” (Editura Integral), pe de o parte pentru că e mai mult decât provocator să redescoperi un creator de teatru în ipostaze culturale oarecum diferite, iar pe de altă parte pentru că e un roman scris în plină perioadă pandemică, așadar conține, în straturile sale adânci, stări de spirit cu valoare de document existențial. Volumul se citește cu aceeași voluptate cu care ne-am obișnuit să privim spectacolele lui Hausvater, semn de autenticitate și de onestitate auctorială, regizorul nedezicându-se de o anumită amprentă stilistică și de un univers tematic ce îl caracterizează. Atunci când scrie literatură, Hausvater nu încearcă să devină altcineva, ci își rămâne fidel concepțiilor despre viață și moarte, despre iubire și război, despre sexualitate și spiritualitate.

În fapt, avem de-a face cu o superbă parabolă ce exploatează, prin regresia într-un trecut relativ îndepărtat (1939), dar încă traumatic, o istorie și o stare de spirit antebelice, dar și multitudine de probleme de natură etică pe care nici până în ziua de azi România nu și le-a clarificat. Hausvater creează o micro-lume, reflex regizoral, desigur, pe care o populează cu personaje demne de tot interesul. Pe de o parte, sunt eroi banali ai cotidianului, pe de altă parte, însă, fiecare dintre ei poartă în ranițe invizibile bastonul de mare personaj. E încântător să-i observi crescând de la un capitol la altul, prinzând trupuri și transformându-și destinele în destine cu sens…

În prim plan se află o bibliotecară și un arhitect, ambii animați de ideea că pot schimba lumea prin iubire. La un post de radio clandestin, în fiecare joi seara se difuzează emisiunea despre eros, emisiune ce va alerta autoritățile și va da peste cap viața de zi cu zi a orășelului din vestul țării, modificând, cu violență și senzualitate, tot ceea ce acei oameni credeau despre sine și despre lume. Marile lecții de iubire predate on air se suprapun pe începutul războiului; seismele sufletești se intercalează cu marile mutații ale istoriei, într-un melanj pe care Hausvater îl conduce cu mână sigură.

E uimitoare dezinvoltura cu care regizorul-scriitor operează ficționalizări ale realului și, deopotrivă, obiectualizări ale ficțiunii. O face fluent, pe fundalul unui atmosfere în care poeticul coexistă cu umorul, îmbinându-se nu o dată într-o formă foarte specială de raționalizare nostalgică a trecutului nostru. Cu un picior în realismul magic de tip marquezian (clar văzătoarea Orhideea e unul dintre cele mai frumoase și complexe figuri ale cărții; i se adaugă multe altele, într-o sarabandă amețitoare de individualități ce se caută pe sine și pe ceilalți), Hausvater reușește să surprindă și un specific național, problematic, contradictoriu, deopotrivă meschin și înalt, cu paradoxuri ce dau bătăi de cap ofițerului german sosit pentru a (ne) observa, pentru a (ne) cunoaște…

E un topos multi-etnic cel pe care ni-l propune Hausvater, unul populat de români, evrei, unguri, țigani și așa mai departe, un fel de turn Babel în care unicul limbaj al iubirii va face posibilă una din cele mai frumoase situații-metaforă ale cărții: familiile de evrei ce se îndreaptă spre gară pentru a se îmbarca în trenurile spre nicăieri sunt însoțite de întreaga comunitate; toți, dar absolut toți, cu excepția câinelui Lițu, își fac bagajele și urcă în acest tren către moarte. Dar nu, acesta nu e finalul, deși conține suficient dramatism pentru u final reușit. Hausvater supralicitează! În orașul rămas pustiu, din ecranul cinematografului de vară, coboară ficțiunea, într-o tulburătoare inversiune ontologică: „De acum încolo, ei vor fi locuitorii orașului. Greta Garbo a ales cafeneaua Jovanei, în care de-acum încolo se va servi bufetul suedez, Charles Laughton a ales biserica, Spencer Tracy, primăria, Shirley Temple, școala, Jean Harlow, salonul de coafură, Michael Simon, hotelul, James Stewart, ziarul, Clark Gable, tribunalul. Toți ceilalți au intrat în case și au ales ce a mai rămas. S-au pus cu toții pe lucru. Erau veseli și zâmbeau într-una”.

E ceva foarte dureros, un tragism reținut, ce plutește bulversant printre filele întregului volum. Totul e nespus de familiar, cititorul însuși devine unul dintre acei locuitori de care, spre final, se simte legat prin firele nevăzute ale unei înțelegeri și unei solidarități indiscutabile. Otilia și Sebastian, inițial voci ale autorului, au umplut aerul nu doar cu vibrațiile cuvintelor lor, ci și cu visele noastre, idealurile noastre, vinovățiile noastre istorice sau individuale, publice sau private. Ele ne devin alter ego-uri, nouă, celor care am crezut și vom crede în continuare că iubirea poate salva lumea…

Zecile de imagini admirabil construite, situațiile concentrate și poetic decupate, savoarea și unicitatea unor personaje, frumusețea și complexitatea unei povești spusă cu multă măiestrie scriitoricească – toate acestea fac din „Aici, Radio Eros” un roman important al prezentului și un document de referință pentru oricine e interesat să studieze creația – scenică și, iată, literară – lui Alexander Hausvater.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here