Alexa Visarion
Nu moare nimeni din prostie,
Dar lumea se degradează prin ea
Emil Cioran
Rădăcinile îndoielii sunt la fel de adânci ca cele ale certitudinii. Numai că îndoiala e mai rară, la fel de rară ca luciditatea – și amețeala legată de îndoială e paralizie sau salt riscant la trambulină. Neliniștea constituie prima etapă a reflecției.
Esențialul nu vine niciodată din afară. Tot ceea ce e sfâșiat interior este modern, iar tot ce este limpede și univoc este învechit. Eul este ultima temă a artistului. Substanța lui interioară.
Teatrul ca energie ințiatică conectează omul la o sinteză a realității, pe care o trăiește și pe care, din prea multă agitație, neatenție, lipsă de empatie, nu o cuprinde și nu o pătrunde pentru ai atribui densitate și vizibilitate profundă. Teatrul are viu organismul incitării la reflexie și dialog, la interogare a gândurilor care stau la baza relațiilor interumane, a structurilor complexe, necunoscute, încărcate de ambiguitate. Se consideră totdeauna că ecoul pe care spectacolul îl transmite publicului și felul în care acesta ajunge să rezoneze cu viața celui care-l primește nu este altceva decat o chemare spre destăinuire. Prin toate artele, introspecția amănunțită, confesiunea eliberată de canoanele rigide înspăimântă adâncurile ființei. În același timp, tot ea emoționează făra milă și atinge dimensiuni existențiale revelatoare, dezvăluie vulnerabilități și sensibilități despre care omului îi este frică să vorbească.
„Sublim şi absurd – iată polii între care ne exercităm profesiunea. În viaţă, noi ne naştem nu o dată, ci de două ori. Prima oară când ieşim din pântecele mamei noastre, apoi, într‑o bună zi, când ne dăm seama că nu suntem singuri. Că mai există şi ceilalţi, şi că ei ne privesc, ne observă, ne supraveghează, ne judecă. De aici încolo vei fi obligat să trăieşti: Tu şi Ceilalţi. În această clipă se produce cea de‑a doua naştere, prin care proiectăm în lume o a doua fiinţă, ce va fi personajul pe care dorim să‑l întruchipăm. Nu vom mai fi noi înşine: începem să jucăm, înfăţişând un personaj în spatele căruia ne ascundem şi cu care ne apărăm. Iată prima situaţie dramatică a lumii: Noi şi Ceilalţi. ” (Mircea Eliade)
Actul teatral prin crezul său nu poate elimina fertilitatea reflecției teoretice. A ignora gândirea şi controversele ideatice, înseamnă a‑i nega artei conştiinţa de sine.
Spectaculozitatea, înțeleasă doar conjunctural pragmatic, ca insistență expresivă a unui sistem de efecte ce induc atractivitate și iluzionare devine căutare frivolă în banalele trasee de relații cu deslușiri premeditate.
Teatralitatea devine un spațiu al lumilor care se intuiesc și se descoperă printr-o suită de simboluri și semne, printr-o limbă care o cuprinde pe cea vorbită, dar o depășește și o integrează într-o viziune semantică în care se reinterpretează tot ceea ce este posibil, tot ce este vaild și tot ceea ce a fost acceptat, dar acum se reformulează în dimensiuni noi. Teatralitatea permite cunoașterii să fie un intermediar între om și expresia lui în lume, o prezență neliniștitoare pe care nici măcar nu o vedem că există, ci mai curând că insistă sau că subzistă, făcând conjuncția relativ-absolut.
Scena este un spațiu de rezonanță în care puținul este în tot, iar totul este în puțin. Astfel gândirea este conținută în structura reprezentației și nu enunțată.
Artistul îmbogățit prin arta lui își are rădăcinile tainic și adânc înfipte într-o vibrație a necuprinderii. El vede altfel ceea ce trăiesc toți ceilalți, el vede ceea ce dă valoare și consistență spiritului, preia mișcarea spre a o transforma în sens, preia amănuntul pentru a-i găsi măreția.
Lumea comunică, dialoghează, se zăpăcește în rostul cuvintelor, plânge, se neliniștește, negociază, se bucură, ierarhizează etc., etc., oriunde şi oricând, pe stradă, în parcări, pe scara rulantă a metroului… ah! avem semnal… prin lifturi, în supermarketuri, în spitale, la morgă… la nunţi, petreceri şi scandaluri, peste tot domină comunicarea prin mobil (3G, 4G, 4Gs, 12 MPx, 14 MPx, dual SIM, etc, etc.) aparate telefonice oferite pentru toate buzunarele, şi beneficiile publicităţii dau roade. Vobim… alergăm şi vorbim, cumpărăm, vindem, comunicăm date, termene, gânduri… facem bani, bani… Make money! Deviza civilizaţiei îndrăgite prin calitatea sugestivă, incisivă a reclamelor. Make money! Aşa intri în top… în primii 10, primii 100, primii 1000… după aceea nu mai contează cine eşti. Grupuri compacte de singurătăţi se mişcă alert, brownian, către toate cele patru puncte cardinale, prin aer, apă, uscat… către acel ceva nou, victorios – prezentul trepidant.
Viaţa e o corporaţie… cu profitul reinvestit… Să fie oare evoluţie? Să fie oare noul mai viu decât umanul?!
Îmi aduc aminte că pe lângă viziunea întunecată şi destul de sumbră a lui Orwell, mai există şi o alta ceva mai veche şi mai puţin cunoscută, dar nu mai puţin înspăimântătoare, aceea a lui Huxley din „Brave New World„. Contrar convingerilor comune pe care le aveau, cei doi scriitori, Huxley şi Orwell nu mărturiseau acelaşi lucru. Orwell ne avertiza că vom fi striviţi de o forţă exterioară opresivă impusă, în timp ce în viziunea lui Huxley nici un „JBig Brother” nu mai e necesar pentru a-i lipsi pe oameni de identitate, autonomie, maturitate şi istorie. Aşa cum vedea el lucrurile, oamenii vor ajunge să iubească opresiunea, să o promoveze, vor proslăvi tehnologia care le va îngrădi, evident, treptat, treaptat capacitatea de a gândi.
Orwell se temea că vor fi interzise cărţile. Huxley gândea altfel, neliniştitor că, de fapt, nu va mai fi necesar să interzici vreo carte, pentru că, încet, încet, nu se va mai găsi cineva dornic să citească vreuna. Cărţile vor fi uitate, vor fi trecut… amintiri, vechituri neprofitabile. Orwell era înspăimântat de cei ce ne privau de informaţii. Lui Huxley îi era frică de cei ce ne vor oferi atât de multă isterie informaţională, că vom fi reduşi la pasivitate, egoism, anonimat şi standardizare. Orwell se temea că Adevărul ne va fi ascuns – Huxley că ceea ce poate fi adevărul va fi înecat într-un abis de irelevanţă… Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă – Huxley că vom deveni o cultură trivială. Huxley susţinea profetic că cei capabili să se opună definitiv şi imediat tiraniei au neglijat să ia în consideraţie apetitul aproape infinit al omului pentru distracţie. În „1984″ oamenii pot fi controlaţi prin producerea durerii. În „Brave New World” sunt controlaţi prin producerea plăcerii. Pe scurt, Orwell se temea că tocmai ce urâm ne va distruge, Huxley, dimpotrivă, că exact ce vom iubi cel mai mult ne va sfârşi. E foarte posibil, din ce în ce mai posibil, ca Huxley să fi avut dreptate.
Sfârşitul lumii va fi un clip, spunea testamentar regizorul profet Aureliu Manea. Ştim că timpul creşte în urma noastră, şi el, timpul, partenerul existenței se ascunde în tăceri şi şoapte, în așteptare și vertij, în strigătul disperat, dar plin de umor… Ne naştem regi, şi sfârşim în exilul uitării.
Viziunile spectaculare „la zi” semnifică în general, printr-un comentariu radical, deriziunea, nimicnicia, lipsa de sens a lumii, şi nu în ultimul rând egoul artistului pulsând de vanitate. Fascinaţia deşertăciunii este singura substanţă a umanului care se legitimează autoritar în astfel de spectacole. Poate e mai curajos, mai novator, mai profund să-i lăsăm pe Sofocle şi Shakespeare, Moliere şi Strindberg, pe Cehov şi Caragiale, O`Neill, Pirandello, Beckett și Eugen Ionescu să se mărturisească, să aflăm ce e veşnic şi ce e trecător, ce e viaţa şi moartea, dragostea şi uitarea. Şi toate spuse astăzi într-un limbaj al zilei care îi cuprinde şi ne cuprinde. Comunicăm prin gândire. Dacă trecutul e doar prezentul nostru instabil, atunci nici viitorul nu va putea fi altceva decât acelaşi prezent mult mai ruinat şi degradat. Şi aici se impune aducerea în prim-planul creaţiei a crezului artistic care nu se poate supune nici modei, nici timpului aparent, nici experimentelor cu rezultat ştiut…
Desăvârşim continuu prin nimicnicie o plasmă existenţială grotescă, fardată cu idealuri mistificate de purtător, trăim intens, obsesiv, agonic, delirant, spasme politice şi erotice, construind mulţumiţi de noi înşine o vieţuire băşcălioasă gonflabilă, din pretexte şi măscări, o surpare mocirloasă de jos în sus, trâmbiţând sloganuri patriotarde, putrezite în maculări de‑a pururi vii… Ne sărăcim sufletele şi gândurile, contaminaţi de maladia cuceritor‑malignă a imposturii.
Cu tot dinadinsul, parcă, am vrea să nu mai avem identitate… Să rămânem fără de conştiinţă, să ne umilim… De ce? Acuzăm violent, furibund vremurile, destinul, pe Dumnezeu chiar… mereu pe alţii. Ei complotează, nimicesc în complicitate, prin trădări succesive, „nobleţea noastră ereditară”. Spaimă de rang uman… Demnitate, adevăr, dreptate, dragoste, cultură, identitate şi încă câteva au ajuns astăzi idei uitate, cuvinte alungate.
Colajul nostru de existenţă este doar o copie derizorie, blestemată, ţesută din sufocare şi durere, care impune o viaţă degradată, fără atributele iluminării. Artă fără dimensiuni tainice. Realitate fără ecou… Muribundă. Crezul artistic, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu‑ţi cere decât să fii tu însuţi, să pătrunzi densitatea existenței și în viziunea ei lăuntrică misterioasă, să exprimi crezul, experienţa și trăirea ta. Orice încercare de voită originalitate este un act ratat. Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât exprimi o experienţă universală prin cunoaştere universală.
Arta lumii, știm astăzi, este născută dintr‑un amestec de dispreţ şi compătimire, îmbinate cu o doză de duioşie, dublate de o nevoie intransigentă de judecată morală”.
Între noi și trecut, între noi și lume, între noi și noi înșine se interpune subtila trăsătură a imaginarului… Nimic mai specific uman decât fabulația-acest joc prelungit adesea până la ieșirea în afara oricărei realități tangibile sau demonstrabile.
Inteligenţa vizionară a unui crez artistic valid, profetizează că tinerii și copiii vor avea poate de ce să plângă, noi am râs destul.
Se poate spune că lucrul cel mai liber al personalităţii artistice este imaginaţia.
Pentru a face o operă de artă, o creație viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent.
Arta ca și viața, este făptuită din eternul conflict între impresii și judecăți… iluzia și deziluzia sunt inseparabile și se află într-o continuă luptă. Pentru a nu cădea răpuși de intensitatea acestei dispute, conceptul artistic salvează substanța din plasma operei. El trebuie impus cu dragoste și pasiune, muncă, rigoare și disciplină în interpretare.
„Artistul ajunge la libertatea lui de artist, când și-a găsit idealul de artă. Atunci se eliberează de anevoioasele încercări de a imita, de râvna după favoare mulțimii.” Rabindarath Tagore
Crezul artistic este o mărturie sub jurământul sacru al artei! Reprezentația pătrunsă de creativitate este cunoaștere, chemare spre o lumină de taină, de adâncă substanță și densitate. Artistul devine expresiv pentru prezent prin formulări noi, care nu mai sunt ale piesei, ci ale explorării ei prin conținutul interior ce se cere eliberat.
Lumea artei este o existență în pericol, dar în același timp e și lumea care aduce temeiul înțelegerii, care te obligă să te reinventezi pentru a vorbi prin sugestie poetică, spiritualitate și nimb de înălțare a vieții.
Până la urmă, rostul teatrului este de a ilumina în prim plan o viziune teatrală plurală care, în timp ce întreține substanța, o și epuizează hrănind o renaștere într-o nouă expresie. Teatrul continuă… El e opera unui concept care naște artiști, care se obligă, prin altitudine, să înnobileze energiile pentru a ne salva de vampirismul orgoliului și vanității.
Pe măsură ce cultura cedează tiraniei gratuității estetice şi viaţa e un spectacol de bâlci, într-o cultură de carnaval, fără valoare, unde totul este pe tarabă, vulgarizat, trivializat, unde ipocritul este identificat ca învingător, înlăturându-l pe cel ce merită cu adevărat acest statut.
O lume nouă şi ciudată este lumea post-realităţii în care trăim.
Noul concept mediatizat obsesiv are ca scop distracția, satisfacția imediată, evadarea din instruirea morală și acceptul consumului ca ideal.
Arta cere efort pentru a fi apreciată, efort de gândire. Umberto Eco e de părere că „trebuie să începem din nou de la început, întrebându-ne unul pe celălalt, ce se întâmplă?”. Un răspuns îl avem: „Este cumplitul adevăr că sufletul mediocru, mintea comună, ştiind că sunt mediocre, au tupeul să-şi revendice dreptul la mediocritate şi caută să se impună oriunde pot”, sublinia Ortega y Gasset.
Prezentul vrea să impună o temă sigură: triumful simţurilor asupra minţii, a emoţiei asupra raţiunii, a haosului asupra ordinii, a abandonului Dionisiac asupra armoniei Apolloniene.
Se detronează raţionalul şi se impune senzaţionalul făcând astfel din minoritatea intelectuală o categorie supusă unei majorități anonime.
Aici se află pericolul şi disperarea cea mai mare a artiștilor, răspântiile capcană a surpării crezului artistic vizionar.
Arta cu sufletul vieții zăcământ trăiește prin artiștii care mor…
