Sorina Bălănescu
La împlinirea a 20 de ani de școală doctorală de teatru la Iași, reputata profesoară Sorina Bălănescu vorbește despre trecutul, dar și despre viitorul acestui departament de elită al învățământului artistic ieșean.
Cînd Constantin Paiu a sunat adunarea, ne-am prezentat, fără ezitări, Florin Faifer și cu mine, încredințați fiind că ne așteaptă muncă multă, legată de rostul misiunii noastre: să dăscălim niște artiști tineri, care, la rîndul lor, să poată dăscăli pe alții mai tineri ca ei, dobîndind cei aflați la început de carieră didactică, titlul care să le confere dreptul moral și academic de a profesa în învățămîntul vocațional. Acum, la vreme de bilanț, țin să se știe că am avut privilegiul de a face echipă (cum se zice în sport) cu doi profesori de o întinsă arie intelectuală, cu doi oameni calzi, neobișnuiți, sensibili la frumos , la bine și valoare. Fără false orgolii ori entuziasme, țin să se știe că am deschis potecă doctoratelor în teatru, însă nu puteam bănuiatunci dificultățile cu care ne vom întîlni pe parcurs. Iată-le pe cele mai însemnate:
1. Materialul uman cu care avem a face se compune din artiști, adică din niște inși de o emotivitate specială, cu orgolii pe măsura psihologiei lor, alta decît cea comună, cu reacții la sugestii ori (și ) observații, de cele mai multe ori, surprinzătoare.
2. Nu orice artist cu har scenic are răbdarea și deprinderea de a redacta un text – referat ori capitol din forma finală a tezei de doctorat. Am în vedere prestația creatorului autentic, obișnuit să se manifeste ca artist altfel decît în scris. Este o realitate pe care nu o putem ignora, cînd intervin, peste toate, restricțiile temporale care nu-i dau doctorandului răgazul de a învăța, într-un termen rezonabil, cum se redactează un text încadrabil între formula de eseu și cea de studiu riguros în formulări.
3. Extrem de importantă este cerința unui subiect de teză care să împace nevoia pedagogică a viitoarei lucrări cu aptitudinile de lucru ale candidatului, lucid acceptate de îndrumătorul de doctorat. Recunosc, cu neplăcere, că în graba începutului de drum, am insistat pe cîteva proiecte, utile comunității academice, depășind însă volumul de timp și aptitudinile de lucru ale unor doctoranzi, primilor intrați în vîltoarea exigențelor doctorale. Cu mai multă înțelepciune am procedat în anii următori, asumîndu-ne stîngăciile începutului de îndrumare.
În ciuda stîngăciilor și zelului nostru, progresele învățăceilor, vizibile de la o întîlnire la alta ne-au dat destule prilejuri de bucurie și satisfacție. Urmîndu-ne îndemnul, doctoranzii, în majoritatea lor, au făcut efortul – și financiar – de a-și publica tezele și a ieși astfel în bătaia puștii cititorilor profesioniști, înfruntînd cu emoție acreala inerentă unor critici severi. Am considerat – și cred în continuare – că tipărirea lucrărilor doctorale marchează încheierea de fapt a activității doctorale.
În plan personal, vreau să se știe de către cei mai tineri că în nici un moment al muncii noastre de echipă nu am făcut vreo diferență de ”tratament” față de doctoranzi. Am citit, răs-citit, am corectat și completat contribuțiile de etapă ale doctoranzilor, conștienți fiind că sunt cu toții ai noștri, că avem datoria morală de a le împărtăși tot ce știm în acea speță de lucru, că ne bucură fără rezerve avansul și efortul lor științific. Îmi place să cred că doctoranzii de atunci au simțit că le stăm alături, în dorința de a-i ajuta pe toți în egală măsură. Sper că tinerii de atunci au intuit că cei trei deschizători de pluton – i-am numit pe Constantin Paiu, pe Florin Faifer și Sorina Bălănescu – sunt solidari în colegialitatea și prietenia lor față de viitorii doctori în științele Teatrului.
Privind spre viitor, întrezăresc un moment cînd, totuși, numărul aspiranților la titlul de Doctor în Teatru se va micșora destul, în acord cu numărul sensibil micșorat al școlilor de teatru de stat din România într-un viitor ușor de prevăzut. Astfel, și exigențele comisiilor doctorale vor crește semnificativ, cu folos pentru viața teatrală.
