Andra Colidiuc
Omul care aduce ploaia („The Rainmaker”, în original), piesa de teatru scrisă de Richard Nash în anii 50 a debutat ca teatru televizat pe postul NBC, apoi a fost jucată pe Broadway. Ulterior textul a fost ecranizat pentru cinema și, în baza lui s-a scris și un musical 110 in the shade. Piesa reprezintă un reper important și în istoria teatrului românesc, fiind o piesă mult jucată pe meleagurile mioritice, dar, mai ales, recunoscută capiesa de debut a regizorului Liviu Ciulei. Tradusă în peste 50 de limbi, comedia romantică setată într-o comunitate rurală din America anilor 30 pe timp de secetă prezintă povestea familiei Curry și a fiicei Lizzie, fără un strop de încredere de sine și care se confruntă cu ideea de a rămâne nemăritată. Recent întoarsă dintr-o călătorie eșuată care ar fi trebuit să-i asigure o cerere în căsătorie, tatăl și frații ei par mult mai preocupați (o excepție pe alocuri fiind Noah, fratele cel mai mare) de soarta ei decât de soarta fermeii afectată sever de secetă. Un escroc carismatic apare ca prin magie și promite familiei că poate aduce ploaia pentru prețul modic de 100 de dolari. Apariția acestuia zguduie preconcepțiile celorlalte personaje și, paradoxal pentru un mincinos, îi obligă să fie mai sinceri cu ce își doresc de la viață și de la ei înșiși.
Seceta exterioară augumentează crizele interpersonale și interioare ale personajelor, creând mediul propice pentru o transformare crucială. Piesa abordează teme și stereotipuri specifice spațiului rural american, cum ar fi seceta care afectează viața fermierilor, șerifii în căutarea unui tâlhar-șarlatan fugar, situația femeii în societatea vremurilor, drame familiale. Dar toate acestea se subordonează ideii foarte americane de vis devenit realitate prin proprie voință și un pic de deus ex-machina– un fenomen teatral euripidian folosit în exces de scenariștii americani.
Omul care aduce ploaia este al treilea spectacol montat de regizorul Andrei Huțuleac la teatrul din Brăila. Folosindu-se de traducerea regizorului Vlad Cristache (utilizată de acesta din urmă pentru propria lui montare la Teatrul „Anton Pann”), intriga se centrează pe personajul Lizzie Curry (jucată de Ileana Ursu). Inspirat din epoca de aur a cinematografiei hollywoodiene (ne dăm seama de acest aspect încă de la primul contact cu spectacolul, anume afișul semnat de actrița Blanca Doba), regizorul impune textului o viziune jucăușă, dar plină de emoție. Scena teatrului devine platou de filmare, iar prin „joaca de-a filmul” se justifică și se integrează momentele de schimbare de decor – inclusiv introducerea personajelor care aparține tot sferei cinematografice. Până și mașiniștii și cabinierele devin angajați ai platourilor de filmare. Îmbinarea de elemente de limbaj cinematografic cu cele teatrale denotă un nivel înalt de discernământ și meșteșug creator.
Ritmul spectacolului respectă matematica comediei, îndulcită de momentele mai joase ca energie de emoție sau visare. Comicul este predominant, dar nu minimizează momentele de emoție autentică. Reprezentația pe care am văzut-o a avut în componența audienței mulți adolescenți. Ca actriță, cel mai mult mă bucură atunci când spectacolul reușește să capteze atenția și investirea acestui segment mai tânăr în poveste. Spectacolul i-a câștigat pe deplin, iar momentele de intensitate emoțională au fost trăite pe marginea scaunului.
Coerentă și în concordanță cu viziunea regizorală, scenografia (semnată Maria Nicola) inspirată tot din ani 50 ai Hollywood-ului, recreează atât atmosfera platoului de filmare (cu decorurile mobile și recuzita manevrată direct de angajații platoului) cât și atmosfera unui western romantic. Costumele sunt confecționate în aceeași cheie unitară atât cu povestea efectivă (western-ul romantic) cât și cu dimensiunea suprapusă a producției cinematografice.
Un lucru pierdut azi și înlocuit de CGI în cinematografie este păstrat în teatru: magia (iluzia) practică. Făcute din plin, cu credință, montările, demontările și manipularea decorului par că se întâmplă ca prin magie și susțin parcursul emoțional al poveștii, iar acesta este meritul echipei tehnice a teatrului din Brăila. Momentul de criză al lui Lizzie care strigă după tatăl ei, iar cei doi încearcă să ajungă unul la celălalt, este imposibil deoarece decorul se dezbină. De fapt inabilitatea tatălui de ajunge la fiica sa nu este una fizică ci emoțională. Oricât de mult își iubește fiica, tatăl nu poate să înțeleagă cât de vitală era căsătoria pentru o femeie. Mișcările bucăților de decor poartă în sine un comic simplist, dar tributar stângăciilor cinematografului tânăr și, de asemenea, unei ingeniozități pierdute odată cu dezvoltarea masivă a tehnologiei.
Elementele de decor nu sunt simplă butaforie, materialele care alcătuiesc decorul mobil, deși ușor de montat și manipulat, sunt pictate în stil realist, păstrând astfel unitatea spațială și susținând unitatea narativă propusă de viziunea regizorală. Introducerea unei camere de filmat funcționale într-un spectacol de teatru, unde spectatorul poate vedea cadrele filmate, acțiunea efectivă a filmatului cât și acțiunea/scena filmată, poate deveni foarte ușor un amalgam senzorial din care nu se mai înțelege nimic. Dar, în acest caz, camera de filmat și operatorul (Sever Bârzan) sunt integrate prin context și pot fi foarte ușor ignorate și nu doar atât, acest artificiu reușește să amplifice acele momente. Filmatul nu a fost introdus dintr-o lipsă regizorală de traducere a textului în limbaj teatral, ci face parte din fabrica spectacolului și comunică o stare deziluzionată prin care acționează personajele (scena în care Lizzie pregătește cina pentru invitatul special, File, care refuză de fapt invitația, dar Lizzie nu știe acest fapt și, susținută de muzica de pe fundal, trăiește un entuziasm fabricat de propriile iluzii).
Scenografia este organizată pe planuri alternante: când secția de poliție când casa familie Curry (care apare în mai multe unghiuri, scara își schimbă poziția). Căruța lui Starbuck – locul fantastic unde cele mai incredibile visuri devin realitate – nu apare niciodată în fața spectatorilor. Scena dintre Lizzie și Starbuck, pe lângă că e filmată, se petrece în afara spațiului de joc deoarece nu are o valoare cuantificabilă în viața reală a personajelor. Este o experiență aproape onirică care se năruie imediat ce are contact cu realitatea.
Un singur strop de magie supraviețuiește la final: ploaia. Cât deeliberator este momentul în care toate firele s-au dezlegat. Pare aproape ca o răsplată. Un nou sine al personajelor a ieșit la iveală, iar ploaia mult așteptată apare pentru a curăța vechiul și a face loc pentru nou, un nou mai curajos și mai sincer.
Lumina difuză este folosită pe schimbările de decor – în temă cu dimensiunea platoului de filmare. Luminile sunt ațintite asupra spațiului unde se va filma următoarea scenă, forfota din culise se petrece în penumbră, tot în penumbră observăm și relațiile sau felul de a fi ale actorilor care joacă personajele scrise de Richard Nash (pentru a marca o elipsă în timp, pe măsură ce decorul este reconstruit, în avanscenă îl avem pe actorul Valentin Terente, veșnic cu textul în mână, interacționând cu un angajat al platoului și direcționându-l unde să pună petele de vopsea). În deznodământ, picăturile de apă cad asupra siluetelor personajelor ca o ploaie de lumină.
Muzica originală de Sever Bârzan, compusă alături de Ciprian Chiricheș și Teofil Memelis recreează atmosfera de western romantic: ritmul alert dar toropit de secetă, instrumentele sau sunetele specifice (armonica, chitara acustică, fluieratul), tensiunea dramatică susținută astfel de coloana sonoră. Ritmul alert tipic filmelor americane din acea perioadă lasă loc unui calm oniric momentelor de tandrețe.
Mișcarea scenică, construită în acord cu scenografia ca un puzzle tridimensional care este făcut și distrus pentru a fi refăcut, urmărește cele două traiectorii ale spectacolului: povestea propriu-zisă și momentele dintre de pe platourile TMF. Momentele de comic fizic (scena în care File este lovit de trei ori consecutiv din neatenție de Noah, de două ori cu ușa și o dată cu dosarele) și cel de luptă scenică (pumnul primit de Jimmy de la File) denotă o dibăcie și dexteritate corporală valoroasă de care dă dovadă trupa de la teatrul din Brăila.
Coregrafia interioară a sentimentelor se subordonează unei rețete de blockbuster american din anii 50. Prezentarea clară a personajelor și introducerea problemelor personale ale fiecăruia sunt urmate de apariția exorbitantă a lui Starbuck, desfășurarea acțiunii în care planul familiei se intersectează cu șerifii – mai întâi prin prisma relației timide și pline de stângăcii sociale dintre File și Lizzie, apoi prin căutarea și capturarea lui Starbuck – iar, în final, happy ending-ul specific filmelor americane, în care toate problemele sunt rezolvate.
Distribuția aleasă de regizorul Andrei Huțuleac, care a știut să-și ghideze actorii spre un tip de joc inventiv și foarte bine nuanțat, acoperă o gamă largă de personaje stereotipice westernurilor romantice. Tatăl romantic, Harry Curry (jucat de Valentin Terente), un cinic pensionat de bună voie după povestea de dragoste trăită cu soția moartă prematur, nu ține cont detabuurile legate de relațiile sexuale în afara instituției căsătorieiși își dorește pentru copiii lui o viață bogată în adevăratul sens al cuvântului, nu doar material. Fratele cel mare, Noah Curry (jucat de Ciprian Chiricheș), maturizat prematur, a preluat hățurile fermei, dar și ale familiei, acționând în antiteză cu tatăl lui. Lizzie Curry (Ileana Ursu), sufocată de așteptările maritale dictate de dogmele societale, este măcinată de neajunsurile sale și de o percepție subiectivă asupra meritelor sale fizice. Aceasta este transformată după întâlnirea cu Starbuck (Teofil Memelis), un escroc mult prea sensibil pentru a fi urât, care scapă chiar și de brațul lung al legii, cei doi legiuitori, șeriful Thomas (Marcel Turcoianu), un sprijin de neclintit al lui File (Sever Bârzan), un ajutor de șerif, muncit de finalul penibil al primei căsnicii, care, în final, își asumă propria fericire fără a-i mai fii frică să ceară ceea ce își dorește. Apariția surprinzătoare a actriței Blanca Doba (nominalizată la premiile UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar) care își asumă complet (fizic, gestual, verbal și prin mimică) rolul fratelui mic Jim Curry, un personaj masculin atipic stereotipurilor idealului masculin, care trăiește o poveste de dragoste aprinsă cu o fată mai puțin cumsecade, care își iubește și își apără familia cu un temperament impulsiv datorat vârstei și lipsei de experiență, un motor comic al piesei, dar cu multe momente de tandrețe și umanitate.
Poate nu e greșit să-ți dorești mai mult decât cinismul realist ne lasă să visăm. Poate visurile chiar pot deveni realitate. Deși nu toți vom avea parte de un escroc carismatic cu o inimă de aur care să ne deturneze rutina, o schimbare de perspectivă este întotdeauna bine-venită. Cel mai important lucru este să fim sinceri cu noi înșine și să nu uităm magia care este viața însăși, în toate aspectele ei, câteodată secetoase, câteodată îmbelșugate.
