Călin Ciobotari
Printre altele, toamna aceasta mi-a oferit prilejul reîntâlnirii cu un text pe cât de actual, pe atât de evitat în teatrul românesc. După știința mea, Scene din viața insectelor, piesa din 1922 a fraților Čapek a mai fost montat, în urmă cu un deceniu, de Victor Ioan Frunză, după care o densă tăcere s-a lăsat asupra încântătoarei și neliniștitoarei alegorii a celor doi scriitori cehi. Asta până când Mădălin Hîncu, regizor dintr-o altă generație decât Frunză, a considerat oportună revizitarea și reînscenarea piesei. Așa s-a născut spectacolul Insecte de la Teatrul „Bacovia” Bacău, spectacol dens, bogat în sensuri, reflectând ironic, inteligent, dar și empatic, crizele pe care, încă o dată, omenirea le traversează.
Un vagabond beat de viață și de singurătate trăiește halucinanta aventură a unei incursiuni în lumea insectelor. Rând pe rând, i se dezvăluie noi paliere ale vieții, cu ființe cufundate în aceleași ambiții, în aceleași patimi, pasiuni, sentimente, zădărnicii precum noi, oamenii. Ca și cum esența vieții, setările viului conduc mereu și mereu, repetitiv și exasperant, la aceleași atitudini, concepții, perspective. Fluturi ce se iubesc haotic, trăindu-și timpul dat printre iluziile artei și narcoticul nectar, gândaci ce rostogolesc de colo colo verbul „a avea” concretizat în acel bulgăre de bălegar atât de sugestiv, scorpioni care acumulează mai mult decât consumă, efemeride ce se nasc doar pentru a muri, societăți ale furnicilor în care stratificările de putere seamănă alarmant de mult cu mecanismele manipulării și ale subordonării din sfera umanului, greieri guralivi, paraziți filosofarzi și câte și mai câte. E un univers deopotrivă de complex și de derizoriu, ascuns între câteva fire de iarbă, conținându-și adevărurile mereu „absolute” și, desigur, eșecurile inevitabile parafate de aceeași moarte care face ca mereu totul să fie luat de la capăt, într-o repetitivitate dezolantă.
Scrisă exact în urmă cu 100 de ani, alegoria fraților Čapek nu era lipsită de aluzii politice, ea născându-se mai ales dintr-un sentiment acut de inutilitate a războiului, dar și din luciditatea tăioasă a unei radiografii a stărilor de fapt de atunci. Întrebarea de la care pleacă echipa băcăuană este cât se poate de legitimă: ce s-a schimbat în acest secol? Ea e dublată de o alta, cel puțin la fel de importantă: în definitiv, care este esența omului? Miza la care regizorul Mădălin Hîncu și Alexandru Ivănoiu, cel ce semnează dramaturgia de scenă, aleg să joace este mare și merită admirată într-un peisaj teatralfrust al nișărilor tematice și spectaculare. Luxul și farmecul filosofării despre om, chiar dacă pot părea desuete, încă își au rostul lor. Intervențiile dramaturgice pe traducerea lui Teodor Mușatescu sunt juste și reîmprospătează un limbaj peste care s-a așternut o anume inadecvare. În special prima parte, cea a fluturilor și a gândacilor, e seducătoare prin verbiajul alert, suculent, adevărată „pânză de păianjen” în care e prinsă atenția spectatorului. În alte locuri, însă, apare un efect de prea mult, replicile alunecă înspre vorbărire. Atât de profunda scenă din Furnicaria, cu acea furnică urcată în vârful puterii, cerând isteric să apese …un buton (trimitere importantă la spaimele noastre contemporane), ar fi avut de câștigat printr-o operațiune dramaturgică de concentrare; la fel cum scena greierilor, scenă casnică, de familie avea nevoie, cred, de condimente suplimentare.
Regizorul alege să abandoneze orice aluzie concretă către elementul natural (cu excepția unei flori pe care o „hrănește” cu dragoste și apă Vagabondul; o face cu un termos care, cel puțin teoretic, nu ar prea avea ce căuta în bagajul unui boschetar). Preferă un spațiu pe care, personal, nu l-am înțeles: pereții scenei îmbrăcați în pânze albe, cu subliniere a înălțimii spațiului, plus un cilindru tot din pânză, tot alb, tot desfășurat pe înălțime. E dificil să privești acest decor timp de două ore. Multe din parantezele de monotonie ce intervin pe parcurs provin tocmai din acel alb obositor. Finalul, cu pânza centrală ce cade peste protagonist, e patetic și sub nivelul spectacolului. Decorul cerea, în opinia mea de spectator, un strat suplimentar, fie că vorbim despre proiecții video, fie despre un alt tip de utilizare a light-design-ului. Pe de altă parte, însă, opțiunea pentru un astfel de decor favorizează o temă a visului, adeseori cu ieșire spre coșmaresc, și o stranietate ce își are sensurile ei. La asta se adaugă o impresie de „clasicism vizual” care uneori ajută spectacolul, alteori îl încurcă. De cealaltă parte, costumele sunt, în mare parte, reușite, Răzvan Bordoș excelând în propuneri surprinzătoare, cu accesorizări ce definesc personajele subliniindu-le, pe lângă apartenența la specie, trăsături ale personalității individuale din interiorul generalului. Umorul de bună calitate joacă un rol important în „lectura” și realizarea acestor costume, uneori explozii de diversitate și culoare (fluturii), alteori riguroase uniformizări cu detalii ce asigură totuși diferența (furnicile).
Adrian Piciorea nu are deloc o misiune simplă: să asiguri sound design-ul unor astfel de lumi procură tot felul de complicații. Straturile sonore ale spectacolului sunt însă precise, uneori de o poeticitate sumbră, alteori potențând ritmuri antrenante. Intim legată de muzică e coregrafia pe care o propune George Pleșca, una ce stilizează și dezvoltă mișcări de proveniență insectară. Impresionează atenția pe detaliu și ambiția de a furniza mărci distinctive ale mișcării pentru fiecare dintre creaturile aduse în prim plan. Doar personajul principal (Eliza Noemi Judeu) pare uitată în toate aceste ecuații coregrafice. Frecvent, prezența ei scenică e grevată de pasivitate; vagabondul observă lumea insectelor, însă rămâne în același timp dincolo de ea, ni se adresează, apoi uită de noi, ne implică, apoi ne ignoră.
În ceea ce privește distribuția, Hîncu preferă un număr mic de actori, supuși unui teribil tur de forță, intrând și ieșind din costume, din comportamente, din tipologii de mișcare. Teme de compoziție, livrare de text, asumarea unor profiluri recognoscibile dar imprevizibile sunt provocări la care tinerii actori băcăuani răspund cu poftă și profesionalism. Acel plus de concentrare a spectacolului despre care vorbeam mai sus ar fi pus și mai bine în valoare interpretări actoricești ce merită aplaudate.
Într-un timp relativ scurt, regizorul Mădălin Hîncu a creat două spectacole puternice (O noapte furtunoasă de la Teatrul sucevean și Insectele de față), apte să suscite discuții și să stârnească pofta de a vorbi despre teatru. Probează o apetență reală pentru clasici, e mult mai matur decât îl indică vârsta, e predispus la relații înalte cu arta, are umor și știe să construiască echipe. Îl urmăresc cu interes!
Teatrul „Bacovia” Bacău – Insecte, după frații Čapek. Traducere: Teodor Mușatescu și Sanda Apostolescu. Regie: Mădălin Hîncu. Scenografie: Răzvan Bordoș. Sound design: Adrian Piciorea. Lighting design: Costi Baciu. Coregrafie: George Pleșca. Distribuție: Eliza Noemi Judeu, Bianca Babașa, Minodora Broscoi, Vlad Nicolici, Tudor Hurmuz, Dumitru Rusu, Ștefan Huluba. Data reprezentației vizionate: 25 septembrie 2022.
