Iulian Pruteanu-Isăcescu în dialog cu Alexandru Corduneanu
Alexandru Corduneanu s-a născut la 5 decembrie 1953, în satul Dănceni, raionul Ialoveni (Republica Moldova). Este absolvent al Institutului Politehnic din Chişinău, Facultatea de Electrofizică (1975). A fost secretar literar al Teatrului folcloric „Ion Creangă” (1987-1988), director al Teatrului Național „Eugène Ionesco” din Chișinău (1990-1991), secretar literar al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău (1991-1992), director al Colocviilor teatrale „I.L. Caragiale” (Chişinău, 1992) și al Colocviilor revistei „Sud-Est” (1992-1993), director general al Fondului Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova (1996-1997), director de programe culturale pentru tineret al Asociaţiei „Răsăritul românesc” (1999-2006), consilier municipal în Comisia Cultură a Primăriei Municipiului Chișinău (2004-2011), viceprimar al Municipiului Chișinău (2007). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar din anul 2009, desfășoară o intensă activitate în cadrul Grupului Civic pentru Patrimoniu Cultural din Chișinău. Dialogul de față este parte a unui mai amplu interviu ce urmează a fi publicat în nr. de vară al revistei „Dacia literară”.
Alexandru Corduneanu sunteți de formare inginer electrofizician, specialist în domeniul tehnologiei semiconductorilor. Ați activat și coordonat mai multe instituții de cultură din Republica Moldova, ați fost consilier municipal și viceprimar al Municipiului Chișinău, sunteți întreprinzător, scriitor și animator al acțiunilor de valorificare a patrimoniu cultural. Iată o sumară trecere în revistă a carierei dvs. De care latură a devenirii dvs. sunteți cel mai apropiat?
Mi s-a întâmplat să practic diverse profesii, îndeletniciri, fie prin înclinație, atracție, din întâmplare sau curiozitate, și nu mi-am făcut preferințe. Inițial alegerea între „fizică” și „lirică”, destul de comună pentru generația din care fac parte, a determinat formarea mea profesională. Tinerilor, viitorul ni se contura cibernetic, inginerii erau aleșii, ca netocrația de azi. Potențialul intern al culturii, chiar criptate ideologic, chiar reprimate, cum era cazul culturii române la Chișinău, nu putea însă să nu ne umanizeze, dinamitând cyberspațiul (virtualitatea) concentraționar sovietic. Schimbarea de orizont mi s-a produs ca o schimbare de adresă bibliografică, cu prima bibliotecă de carte românească completată din librăriile „Drujba” de la Kiev, Odessa, Moscova, Minsk, Leningrad. Apoi imperiul și-a fracturat coloana, agonizând îndelung, iar agitația biografică ulterioară nu a fost neapărat temei pentru o carieră. Acum și mie îmi sună ironic această sumară trecere în revistă a devenirii… sau devierii spre un diletantism (cu sau fără blagianul „chin al sintezei”?). Îmi dau seama că esența tare a acelei agitații era relația cu orașul în care trăiam, Chișinăul ca loc și locuire. De-o habă de vreme sunt cel mai aproape de interogațiile pe care le revendică această relație. Noi, românii de la Chișinău, cei mai mulți fracturați biografic și cultural, pe jumătate rurali, pe jumătate urbani sau nici rurali, nici pe deplin urbani, întreținem o relație anevoioasă, neîmplinită cu spiritul locului, relație care se și dezvoltă defectuos. Chișinăul ne este și „necunoscut”, și „ascuns”, și „fără identitate”, iar ca expresie a viciului estetizant, ne este „urat”. Un ceva „dincolo”, în afara noastră, loc pe care îl tratăm din perspectiva minoritarului de ieri drept loc al străinimii (al rusului, evreului, omului sovietic) și al străinătății. Or, astăzi Chișinăul se întoarce la matrice, lent, dar implacabil. Această revenire din exilul istoric și imagologic al orașului „damnat” cred că este un proces dinamic și anevoios de (re)construcție culturală și imagologică, pentru care suntem solicitați cu tot spectrul de energii intelectuale, artistice, administrative și politice.
Sunteți născut în satul Dănceni, raionul Ialoveni, în apropierea Chișinăului. Care este prima dvs. amintire cu orașul tihnit de pe Bâc? Când a avut loc întâlnirea definitorie cu spiritul Chișinăului?
Se pare că nu știu dacă a avut loc sau încă nu întâlnirea definitorie cu spiritul Chișinăului, care are și el, deh! ca tot spiritul, vocația secretului. Dar subiect al hipnozei urbane devenii probabil încă din copilărie, Chișinăul stând pe linia peregrinărilor de familie între Dăncenii paterni și Lunga Dubăsarilor maternă. Pe atunci, coborând în vreo ocazie dealul Spinoasei dinspre lunca Ișnovâțului pe vechea Cale a Hânceștilor, traversând orașul cu tramvaiul și apoi autobuzul până dincolo de apa Bâcului, spre stația Visternicenilor, de unde luam cursa spre Dubăsari, primeam doza de S.F., înaintând prin rumoarea de limbi, claxoane și bangăte, mirosuri de benzină și cele ale pieței centrale și nu mai știu care elemente constitutive ale unui pre-fior metafizic. Înghețata și cocoșeii pe băț întăreau gustativ irealitatea urbană. Chișinăul copilăriei mă hipnotiza, arătându-mi labirinturile sonore și de lumini ale orașului nocturn, cel diurn prozaic strivindu-mi degetele mâinii cu ușa masivă de stejar de la intrarea în unul din magazinele de pe bulevardul Lenin, aplicându-mi mai apoi și o extracție dentară fără anestezic. Adolescentul meu căuta înadins voliera urbană, fugind la oraș după vise și iluzii, cu plimbări printre lumea necunoscută a străzii, după imaginea scuarului (actual Eminescu) unde bătrânii evrei împleteau idiș cu rusa, după papanașii cafenelei de lactate și divertismentul muzical înainte de film de la cinema Patria. Orașul m-a atras definitiv, mi-a făcut abonamente la biblioteci și teatre, promisiuni gratuite în grădinile publice și parcuri, mi-a tras liniile destinului în palmă.
Sunteți implicat, alături de istoricul Sergiu Musteață, în editarea a două serii de volume esențiale pentru memoria reprimată a orașului de pe Bâc: Identitățile Chișinăului – volume ce reunesc sute de studii, la care au contribuit istorici şi scriitori, arhitecţi şi critici de artă, arheologi şi specialişti în domeniul conservării patrimoniului cultural, urbanişti, sociologi şi antropologi urbani, și Chișinăul istoric – corpus de documente și alte materiale care se referă la istoriile cunoscute și, mai ales, necunoscute, ale urbei. Este Chișinăul un oraș cu identitate?
În aria unei geografii simbolice românești, unde Bucureștii sunt regali, Iașii plini de istorie și cultură elevată, Clujul – apolinic și Timișoara – Madonă de sare, Chișinăului îi revine un spațiu distinct, pe care unii l-au caracterizat ca loc al izolării, al marii singurătăți și al suferinței. Eu îl percep ca atractiv, energetic, regenerativ și îl plasez sub semnul păsării Phoenix. Altfel, în cel mai laconic mod identitatea este marcată toponimic: Chișinău (un fel de revenire cu pajura din hăul celeilalte lumi hrănind-o din propria pulpa). Ne-am putea imagina și o identitate chișinăuiană de penetrație, raportată și la materia geologică care dă orașului construit culoarea calcarului („orașul alb”), și la factorii de solificare pe depozitele de lut, loess, argilă („orașul negru” al „țării de pământ”, regăsit și în pictura lui Mihai Grecu), și la geometria landșaftului lin terasat și ondulat („orașul de pe șapte coline” al spațiului mioritic), și la factorii de vegetație care au favorizat dezvoltarea și menținerea unei structuri de mediu rezistente („orașul verde”, „orașul florii de tei / al florii de salcâm”), și la partea de cer și de soare („orașul din fața soarelui răsare”), ca și la memoria etnică și culturală a celor câteva orașe suprapuse arheologic, crescute spațial și urbanistic unul prin celălalt. Aceste elemente identitare, fizice și spirituale, reale și simbolice, care conferǎ Chișinăului sens, valoare, emoţie şi mister, sunt și astăzi expresia sentimentului distinctiv de „acasă” pentru „ai săi” şi a forţei de atracţie, a magnetismului caracteristic – pentru străini.
Cred că tocmai pentru a putea percepe, cerceta și descrie in extenso acele caracteristici intrinseci ale locului și locuitorilor, care ne unesc comunitar și ne diferențiază favorabil de ceilalți, am demarat în 2011, împreună cu istoricul Sergiu Musteață proiectul Identitățile Chișinăului, lucrare pluridisciplinară cu autori atât din Chișinău, cât și din alte orașe europene. Tomurile editate până în prezent întrunesc contribuțiile celor peste 150 de participanți la conferințele omonime. De curând a fost lansat volumul opt dedicat străzii 31 august 1989, una din cele mai vechi străzi ale orașului de sus („orașul european”), care astăzi poartă numele zilei în care limba română a fost declarată limbă de stat în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească).
Conex Identităților Chișinăului este în lucru și studiul monografic Chișinăul istoric, preconizat în cinci volume, din care a fost editat volumul Chișinăul de altădată, 1436-1812 (autori acad. Andrei Eșanu și dr. Valentina Eșanu), urmând în 2023 volumele Chișinăul imperial, 1812-1918, Chișinăul interbelic, 1918-1940, iar în 2024, volumele Chișinăul sovietic și Chișinăul contemporan. În context, lucrăm și asupra manualelor cursului opțional „Chișinăul meu”, destinat ciclurilor de studiu primar, gimnazial și liceal.
Sunt mai bine de zece ani de când activați în cadrul Grupului Civic pentru Patrimoniu Cultural din Chișinău. Ce reprezintă Grupul? Vi s-a schimbat între timp percepția asupra istoriei orașului?
Istoria Chișinăului a avut pe timpul sovieticilor câteva rescrieri cu caracter ideologic pronunțat, sub semnul moldovenismului, așa cum am prins-o și eu. Astăzi suntem în procesul de „scoatere din ascundere” a vieții de altă dată, de neuitare a ceea ce a fost și este orașul ca una dintre cele mai puternice și mai complete întruchipări a culturii în zona noastră geografică mesopotamiană. Și de întreținere a unui sentiment de afecţiune şi devotament față de acest oraș. Ca habitat uman, zona Chișinăului actual a fost locuită încă din paleolitic. Ca oraș are peste 350 de ani, fiind consecința construcțiilor istorice și culturale care s-au succedat sub diferite forme politico-administrative:
- târg mănăstiresc moldovenesc aflat pe linia confruntărilor militare ruso-turce și ars din temelii de mai multe ori doar pe parcursul secolului al XVIII-lea;
- oraş imperial cazon, proiectat şi construit „по высочайше утвержденному образцу” („după modelul aprobat de sus”), cu o populaţie colonială, în structură majoritar evreiască din 1840;
- centrul de provincie românească care a dat tonul Marii Uniri, primind apostolatul elitelor culturale din celelalte provincii ale României Mari pentru a ridica infrastructura educațională, culturală și viața socială în limba română; şi în toţi acei 22 de ani păstrând fără vreo schimbare majoră structura etnică a populaţiei, unde autohtonii erau minoritari în intravilan și majoritari în comunele preurbane;
- oraş sovietic, capitală de republică unională, cu injecții regulate de „oameni sovietici” aduși să „ridice nivelul de trai și cultural” al moldovenilor, dar care, în ciuda ideologizării realist-socialiste, devine „cetate de scaun a culturii românești din Basarabia, găzduind și solidarizând aproape întreaga intelectualitate de creație, provenită din țară, realizând o sinteză de neașteptat între ruralismul moral și urbanismul intelectual” (Mihai Cimpoi).
Patru paradigme ca patru orașe diferite, suprapuse arheologic și cultural, crescute spațial și urbanistic unul prin celălalt. Secolul al XXI-lea își construiește o altă paradigmă culturală pentru Chișinău, bazată pe o nouă majoritate etnică și o dominantă lingvistică și culturală românească. De obicei, așa cum accentua structuralistul, semioticianul și filozoful Yuri Lotman, „fiecare cultură își definește paradigma proprie a ce trebuie ținut minte (înregistrat în memorie) și a ce trebuie uitat. Acesta din urmă este șters din memoria colectivă și ca și cum încetează să mai existe. Dar se schimbă vremurile, se schimbă sistemul de coduri culturale și se modifică și paradigma a ce trebuie ținut minte și a ce trebuie uitat”. În ideea de moștenire istorică și culturală orașele care reușesc fericit să-și împletească trecutul cu prezentul și viitorul, punând în evidență unitatea comunitară, și nu clivajele istorice, devin centre culturale de iradiere regională sau globală (cazurile Praga, Paris, Timișoara). Tot la Yuri Lotman: „cultura a cărei memorie este saturată de texte create în interiorul ei este adesea caracterizată printr-o evoluție graduală și întârziere în dezvoltare, pe când cultura a cărei memorie este supusă periodic la o saturație masivă de text redactat în altă tradiție tinde spre o «dezvoltare accelerată»” .
Despre Grupul Civic pentru Patrimoniu Cultural, pe scurt. Este o inițiativă informală a unor profesioniști din diverse domenii (arhitecţi, urbanişti, istorici, arheologi, specialişti în domenii culturale). Inițiativa s-a dezvoltat inițial ca reacţie comunitară la procesele de demolare masivă a patrimoniului imobil al Chişinăului şi de suspendare de către autoritățile municipale, în luna mai a anului 2009, a acţiunii Registrului municipal al monumentelor istorice. Proiectele ulterioare ale Grupului au fost dezvoltate împreună cu Asociația Națioanală a Tinerilor Istorici din Moldova, în parteneriat cu diverse instituții de cultură și academice și cu sprijinul Direcției Cultură a municipiului Chișinău.
Din perspectiva celor patru Chișinăuri diferite care se arată în palimpsest, care din ele stârnește cele mai multe curiozități, teme de cercetare și reflecție?
Cel mai puțin cunoscute perioade istorice ale Chișinăului și care reclamă atenția cercetătorilor, dar și a publicului, sunt epocile preliterare și perioada interbelică. Straturile culturale ale orașului de sub oraș „țin în secret” 99 la sută din istoria localității, pe când cercetările de arheologie urbană sunt în stadiu incipient. Poate nici nu ne dăm seama la câte întrebări ar trebui să căutăm răspuns prin săpături arheologice pentru a avea un model complex al straturilor istorice în formare, transformare și schimbare pentru zona Chișinăului. Sau cum oare vom putea confirma sau infirma documentul memorialistic de la 1659, o descriere pe care o face Chișinăului din acel an Evliya Çelebi (cunoscut și sub numele de Derviş Mehmed Zilli), reputat istoric, geograf, scriitor și unul din cei mai cunoscuți călători otomani. Acele rânduri memorabile din „Seyahat-name” („Cartea călătoriilor”), vizând Chișinăul de la 1659, traduse și interpretate după ediția turcă reverificată din anii 2000, arată astfel: „așezat pe malul râului Nestorol, dotat cu de toate, orașul este situat în mijlocul unei splendide cetăți”, este „bine întreținut” și are „17 biserici”.
Un alt Chișinău, cel interbelic a purtat timp îndelungat pecetea cenzurii sovietice, care se ridica doar pentru mitralierea ideologică a regimului burghezo-moșieresc român. Or, acel interval de timp scurt între Primul și al Doilea Război Mondial a fost perioada de vârf a societății românești, iar Chișinăul a trăit din plin farmecul acelor vremuri turbulente, de împliniri și ratări, schimbându-se radical. Prin concursul oamenilor de cultură din celelalte provincii românești i-a fost resuscitată ființa națională. Statul român a format și desăvârșit infrastructura educațională și culturală în limba română. Personalități de marcă ale culturii române, ale vieții academice și politice românești au condus instituții, au format elite, au creat fenomene de rezonanță și au impregnat Chișinăului interbelic un profil național, cultural și economic cu totul diferit de cel al „procletului” oraș rusesc. Chișinăul de astăzi datorează spiritul de rezistență și izbândă culturală anume orașul interbelic. Aidoma Bucureștiului Ioanei Pârvulescu, Chișinăul interbelic a fost locul unde s-a întâmplat totul și chiar mai mult, dacă ulterior s-a folosit atâta forță barbară pentru a-i dinamita, șterge sau denatura profilul inconfundabil din memoria colectivă. (…)
Se pare că aveți o relație specială cu Chișinăul. Cum vedeți viitorul acestui oraș într-o lume aflată în permanentă schimbare?
Chiar dacă futurismul este o extindere a domeniului istoriei, încă nu am aplicat tehnici predictive în proiectele în derulare și nici nu am avut futurologi invitați la conferințe noastre. legate mai mult de Chișinăul de altădată. Ar fi totuși o idee! Și dacă alternativele viitorului iradiază din modelele trecutului și prezentului, atunci, cu siguranță, trei simboluri identitare și de memorie a Chișinăului nu vor putea fi excluse din procesul de construcție a viitorului: Nucleul istoric / Chișinăul arheologic / Râul Bâc, în una din posibilele variante urbane ale acestuia. Aceste elemente identitare, fizice și spirituale, reale și simbolice, care conferǎ Chișinăului sens, valoare, emoţie şi mister, sunt expresia sentimentului distinctiv de „acasă” pentru „ai săi” şi a forţei de atracţie, a magnetismului caracteristic – pentru străini. Pentru restul imaginii de viitor am consultat Asistentul virtual (https://chat.openai.com), care m-a lămurit în felul următor: „nu pot prezice viitorul cu exactitate, deoarece acest lucru depinde de o serie de factori imprevizibili, cum ar fi deciziile politice, schimbările economice și sociale, fenomenele naturale sau neașteptate. Cu toate acestea, există tendințe și proiecte în desfășurare care ar putea influența direct viitorul orașului Chișinău. Printre acestea se numără: 1) Dezvoltarea infrastructurii: Chișinăul trebuie să-și modernizeze infrastructura, inclusiv sistemul de transport și rețelele de apă, canalizare și electricitate. Aceste îmbunătățiri ar putea aduce noi investiții și o creștere economică mai rapidă; 2) Diversificarea economiei: Chișinăul are o economie bazată prea mult pe servicii, ceea ce o face vulnerabilă la schimbările economice. Diversificarea economiei prin dezvoltarea unor industrii noi ar putea ajuta la creșterea economică durabilă; 3) Dezvoltarea tehnologică: Chișinăul are potențial pentru a deveni un hub tehnologic în regiune, datorită resurselor umane calificate și a costurilor reduse de operare. Dezvoltarea unei comunități de start-up-uri și a unui ecosistem tehnologic ar putea atrage investiții și talente, precum și să aducă o creștere economică semnificativă; 4) Modernizarea sectorului imobiliar: Orașul trebuie să-și modernizeze sectorul imobiliar, prin construirea de clădiri noi și modernizarea celor vechi. Acest lucru ar putea atrage investiții și ar îmbunătăți imaginea orașului. În concluzie, Chișinăul are potențial pentru a deveni un oraș mai modern și mai dezvoltat, dar, pentru a-și atinge acest obiectiv, trebuie să facă investiții în infrastructură, să-și diversifice economia și să dezvolte tehnologia și sectorul imobiliar”. Asistentul nu m-a avertizat asupra copyright-ului, și deoarece tipul de discurs este omniprezent, nu îmi permit să nu fiu de acord cu Asistentul. (Deși, tocmai acest sfârșit asistat mi-a provocat imediat îndoială și nesiguranță asupra răspunsurilor mele.)
