Marivaux-ul lui Mâzgăreanu…

Marivaux se joacă rar în România. Nu pentru că s-ar crede despre comedia franceză clasică, în general, că nu face rating, ci pentru că e dificil de montat. Întâi de toate, îți trebuie distribuție perfectă, în al doilea rând ai pe cap marivodajul și acele subtilități de limbaj pe care dacă nu le conduci impecabil riști să întorci textul împotriva spectatorului. În fine, mai există și problema traducerii, vechile traduceri românești având un grad tot mai mic de funcționalitate scenică. Iată de ce, cu foarte puține excepții (mă gândesc aici la acea foarte bună montare a lui Vlad Massaci de la Odeon, cu Disputa, în traducerea lui Doru Mareș), Marivaux e mai degrabă lăsat pe mâna istoricilor de teatru și mai puțin pe cea a practicienilor. M-a bucurat cu atât mai mult curajoasa opțiune a lui Alexandru Mâzgăreanu de a monta, la Teatrul „Maria Filotti” Brăila, o piesă de care nu am cunoștință să mai fi fost montată în teatrul românesc al ultimelor decenii: Falsa servitoare, relansată în spațiul european grație filmului din 2000, în regia lui Benoît Jacquot, cu Isabelle Huppert în rolul Contesei.

Înclin să cred că decizia lui Mâzgăreanu a fost influențată și de prezența la Teatrul brăilean a unor actori apți să acopere acea „distribuție perfectă” despre care vorbeam la început, dar și de identificarea unor canale de interpretare menite să facă din textul clasic un document cât se poate de actual. Căci, de la un capăt la altul, în apele spectacolului coexistă, egali în intensitate, două tipuri de curenți: cel clasic și cel modern. Pe de o parte, corectă, pe deplin fidelă spiritului textului (foarte fresh, plastică și nuanțată traducerea lui Adrian Nicolae), montarea este în același timp surprinzător de vie, recuperând și dezvoltând drafturi de teme extrem de relevante pentru spectatorul contemporan. Ea încetează să fie doar amuzanta farsă a logodnicei ce probează fidelitatea și caracterul viitorului soț apelând la travesti, căci, în lectura profundă a regizorului și a echipei sale, relevă nebănuite straturi de sens alterrnativ. Falsa servitoare nu este doar o poveste despre cunoașterea celuilalt și a tarelor celuilalt, ci, mai ales, o poveste despre cunoașterea de sine și despre asumarea adevărurilor pe care cineva le află despre sine. La final, falsa servitoare și contesa se sărută pătimaș, îndrăgostite cu adevărat una de cealaltă și, foarte important, dispuse să accepte public asta. Identitatea de gen devine astfel, la Mâzgăreanu, o temă majoră, coerent articulată și solid argumentată, nedirecționată spre discursuri feministe, ci pledând elegant, emoționant, pentru o erotică deschisă, diversă și senină.

Stratul erotic al spectacolului brăilean este, de altfel, excelent configurat. Pe de o parte prin costumele roșii – întregul spectacol este bicolor (verdele decorului și roșul costumelor, cu alte câteva alte tonalități cromatice ce intervin discret din tavanul scenei și din culisele ei), pe de altă parte prin jocul nu lipsit de senzualitate al actorilor și, desigur, prin numeroasele aluzii erotice pe care le conține chiar textul lui Marivaux. Tensiunea erotică e dublată de o dinamică susținută a acțiunilor, într-un spațiu-insulă (conacul contesei) în care se intră și se iese pe nu mai puțin de nouă sau zece uși (inegale ca dimensiune). O scenă în pantă, inclusă în scena mare (scenografia Andreei Săndulescu este un high light al spectacolului) punctează nuanțat relațiile între personaje, dar și tendințele de parvenire ale protagonistului, venalul Lelio. Regizorul nu forțează nota: preferă să recompună cu simpatie personajele lui Marivaux, evitând să developeze excesiv cruzimea, foamea patologică de avere, psihoza profitului; le reține pe toate acestea, însă le livrează cu o formă de înțelegere neîncrâncenată a omenescului.

Iar atitudinea aceasta favorizează, indiscutabil, comedia. Se râde mult și inteligent la Falsa servitoare, poantele sunt încântătoare, găselnițele de limbaj ce fac aluzie la prezent nu depășesc o foarte fină limită a bunului simț. O comedie cultă de toată frumusețea…

Spectatorul este și el implicat, căci, din când în când, personajele vin în buza scenei și i se adresează/ confesează complice. Songurile lui Ciprian Chiricheș, profund și ironic interpretate, conturează o tentantă componentă de show, amplificată de ingrediente tradiționale ale comediei fizice (slpastick-uri, confuzii scenice, numere clovnești/ arlechinești etc.)

Sarea și piperul montării de la Brăila sunt actorii. Lui Emilian Oprea îi iese un Travelin memorabil, uns cu toate alifiile care, din când își când, își găsește nasul. Încărcat cu farmecul personal al actorului, combinatorul de ocazie lipsit de scrupule evocă o tipologie caracterială, însă, în același timp, prin frumusețea și complexitatea interpretării actoricești, își procură o superbă doză de unicitate. În Lelio, Ciprian Chiricheș reconfirmă forma foarte bună în care se află (excelent și în Naufragiat-ul din 2022, de la același teatru); stăpân pe propriile mijloace, cerebral în rol, însă contaminant prin bucuria cu care joacă, Ciprian ne servește un Lelio versatil, histrionic, brutal; din când în când, relația noastră cu personajul încetează să fie una pur comică, căci un aer rece, sumbru, neliniștitor ne amintește că Lelio ar trebui luat (și) în serios. Travestiul Blancăi Doba este funcțional, bazat în special pe convenție teatrală și pe abilitatea actriței de a ne convinge oricând că albul e orice culoare vrea ea; Blanca este cea care, de altfel, mediază frecvent relația public – scenă, conducând cu mână sigură singurul personaj luminos al acestei lumi ce ne e atât de familiară. În Contesa, Corina Bora desenează grațios, cu șarm, evoluțiile erotice ale unui personaj ce devine metaforă a chiar feminității vulnerabile ce tânjește după afecțiune și dragoste. Adelin Ilie și Adrian Ștefan completează această garnitură actoricească atât de puternică și de implicată în complicatele ițe ale marivodajului brăilean.

Nu pot să nu remarc, de ceva timp, un reviriment al Teatrului „Maria Filotti” care pare că, sub conducerea lui Radu Nichifor, și-a regăsit cadența, creativitatea, apetența pentru calitate. Dincolo de această trupă care poate juca orice, prezența la Brăila a unor tineri regizori (Alexandru Mâzgăreanu, Radu Iacoban, Andrei Huțuleac, Cristi Ban și alții), entuziasmul unui public de calitate, investițiile majore ce urmează să fie făcute în sceno-tehnică și vibe-ul tonic ce traversează foayer-ul și ungherele teatrului mă determină să cred cu tărie că Brăila redevine, încet dar sigur, un foarte puternic centru teatral.

Teatrul „Maria Filotti” Brăila – Falsa servitoare, de Pierre Marivaux. Traducere de Adrian Nicolae. Regie de Alexandru Mâzgăreanu. Scenografie de Andreea Săndulescu. Cu: Blanca Doba, Corina Bora, Ciprian Chiricheș, Emilian Oprea, Adelin Ilie, Adrian Ștefan. Data vizionării (premieră): 23 septembrie 2023