Beatrice Roman
Din prima clipă când vezi decorul spectacolului „Neînțelegerea” (Teatrul Național „Radu Stanca”, regia Bobi Pricop), o parte din tine rămâne uimită de greutatea și măreția pe care o exprimă acest decor (decorurile îi aparțin Oanei Micu). Simplu, din blocuri de piatră care se pot muta, pentru a transforma încăperea din recepție în dormitor, decorul vorbește dinainte de a începe spectacolul despre neliniștile și suferințele care sunt parcă prinse în acei pereți. Urmărind spectacolul, îți este relevat numărul de crime ascunse între pereții acelui hotel al morții.
Spectacolul începe cu cele două personaje, mamă și fiică, ce plănuiesc moartea ultimului turist cazat la hotel. Pe principiul „o viață pentru o viață”, această ultima crimă din faimosul scenariu al lui Camus trebuie să se întâmple pentru a aduce salvarea. Salvarea mamei și a fiicei de la viața pe care o duc, de la mediul atât de apăsător și de pietros care chinuie sufletele lor. Cele două trăiesc în capcana unei vieți pe care nu o pot părăsi și care le secătuiește la fiecare pas. Iar motivația crimelor nu este una de origine pecuniară, așa cum poate părea la începutul dialogului dintre cele două, ci una de sorginte sufletească. Trebuie să omoare pentru a putea părăsi locul unde se află și a ajunge la mare, unde ar putea vedea lumina soarelui. Urmărind spectacolul, nu ai cum să nu te gândești că personajele sunt închise într-un purgatoriu din care nu pot scăpa, căutând, din nou și din nou, pe un drum greșit, calea către mântuire.
Un element regizoral special al acestui spectacol este melanjul dintre teatru și film. Spun acest lucru deoarece, pe timpul spectacolului, există două camere care filmează continuu chipurile actorilor, pe care le proiectează pe niște ecrane mari din stânga și din dreapta scenei, punând spectatorul astfel în postura de a urmării fiecare trăsătură de pe chipul personajelor. Iar modul în care este filmat, îți dă senzația unul film alb negru din anii 50. Acest melanj nu este unul supărător, ba dimpotrivă, te ajută să trăiești mai bine povestea personajelor observându-le în permanență chipurile încercănate de oboseala morții.
Obosită de moarte. Așa apare personajul mamei din spectacol (Diana Văcaru-Lazăr), pe care pare că fie care crimă o lasă fără vlagă. Continuă să facă aceste crime, doar pentru a-i oferi fiicei viitorul și fericirea mult visate. Iar fiica (Cendana Trifan) pare la fel de împietrită precum decorul folosit. Niciuna nici cealaltă nu știu însă că, bărbatul care a venit să se cazeze la hotel în acea seară (Marius Turdeanu), pe care plănuiesc să-l omoare, este de fapt cel care vrea să le aducă fericirea. Este fiul și fratele care a plecat în urmă cu 20 de ani. Acesta s-a întors pentru a-și respecta promisiunea făcută sieși, aceea de a le oferi acestor două femei puțin din fericirea pe care el o trăiește.
Personajul fiului este atât de diferit construit față de restul personajelor, în primul rând datorită costumului care parcă amintește de ce urmează să i se întâmple, iar mai apoi datorită faptul că este atât de capabil să spargă pietrele din inima acestor femei, lăsând să iasă emoții și sânge. Dar nici măcar acest fapt nu reușește să-l salveze de la moartea care i-a fost pecetluită.
Scena în care mama și fiica îl omoară pe bărbatul care le e fiu și frate este una pe care nu o poți uita, pentru că îți revine în minte ori de câte ori te gândești la spectacol.
Nu putem ignora nici elemente de construcție regizorală a acestui spectacol. Pe lângă cele două camere care proiectează neîncetat fețele personajelor, scenele sunt construite în așa fel încât mereu să fie doar două personaje care vorbesc. Și deși personajele vorbesc toate în același ritm de-a lungul spectacolului, acesta nu devine plictisitor sau greu de urmărit, ci, dimpotrivă, suspansul crește secundă de secundă. Un personaj de-a dreptul special în această construcție este majordomul (Pali Vecsei) care nu vorbește, dar care este un observator al tuturor celor întâmplate. Singurul moment în care acesta ia cuvântul este atunci când soția fiului se roagă Divinității să-i dea ajutor, iar majordomul îi răspunde cu „nu”, dând impresia unui soi de Divinitate care nu vrea să se implice în viețile mărunte ale personajelor, dar pe care le observă neîncetat. Tot el este cel care le dezvăluie identitatea bărbatului celor două femei, și care le lasă să-l omoare, știind foarte bine cine este. Urmărind toate acestea nu poți să nu te întrebi cine e cu adevărat majordomul, și dacă rolul lui este unul negativ sau pozitiv.
Aflând identitatea bărbatului, între cele două femei începe o luptă. Mama conștientizează că între ea și fiul ei a existat o „dragoste care a rezistat unei tăceri de 20 de ani”, iar fiica află că nu a fost niciodată atât de iubită precum fratele ei absent. Această dragoste o determină și pe mamă să se alăture în moarte fiului ei, fiica rămânând singură, cu un corp chinuit de propriul suflet neiubit. Ultima scenă este scena de luptă dintre soția bărbatului (Raluca Iani) și sora acestuia, scenă care se termină cu sora plecând spre moarte, iar soția ridicându-se din genunchi, dând dovadă de putere și sănătate morală. Îmbrăcată în alb, la început ai impresia că e o mireasă, ca mai apoi să devină văduvă. Albul rochiei reprezintă, în acest caz, nu doar puritatea, ci și iubirea și forța necesare ca acest personaj să se ridice.
Este un spectacol care te atinge atât de tare, încât nu poți vorbi despre el atunci când părăsești sala; ai nevoie de timp în care să poți reflecta la înțelesurile acestuia…
