Călin Ciobotari
În fenomenologie, faptul generic al morții nu suscită mari tulburări. E un fapt ca oricare altul, înregistrat de conștiință. Moartea Celuilalt complică situația, iar când celălalt este George Bondor, orice exercițiu filosofic, despovărat de înfiorare, asupra absenței lui definitive devine lipsit de sens…
L-am cunoscut acum mult timp, la finele anilor 90, ca student al Facultății ieșene de Filosofie. George era preparator sau asistent pe atunci și ținea cu noi seminarii la cursurile de Hermeneutică și Metafizică. Încă nu împlinise 30 de ani și se vorbea despre el ca despre o promisiune majoră a gândirii filosofice românești. Nu știam la vremea aceea ierarhii de tipul acesta, pur și simplu ne bucuram de filosofie și, multora dintre noi, ni se părea că trăsesem lozul câștigător al vieții doar pentru că discutam toată ziua despre Kant, Hegel, Heidegger și mulți alții cu lejeritatea cu care azi vorbim despre Ciolacu, Simion sau mai știu eu cine. Într-o discuție recentă cu Cristi Nae ne și întrebam ce fel de generație ciudată eram noi cei de atunci. Locuiam într-un fel de romantism inconștient, nu lipsit de boemie, iar suferințele sociale de care aveam parte în mod curent ni se păreau demne de milă nouă, celor care operam doar cu spiritul.
Boema aceasta a noastră era alimentată discret, dar intens, deunii dintre profesorii noștri. Dezvoltasem un fel de fascinație pentru cursurile lui Ștefan Afloroaei care nu oferea doar informație, ci și exercițiu pe viu al unei gândiri ce se expune pe sine. Profesorul Afloroaei coexista cu filosoful Afloroaei iar noi eram uluiți pentru că intuiam că vedem pentru prima dată în viață un filosof în carne și oase. Bunica mea avea aproape 90 de ani și a vrut să știe cum arată un filosof. De acolo, din satul ei bucovinean, nu avea o părere prea bună despre filosofi și dorea să se clarifice. Voia să știe limpede cum se îmbracă, cum merge, cum tușește, cum se tunde un filosof. Și i l-am descris detaliat pe Ștefan Afloroaei…
Revenind, cuvântul „pedagogie” e sărac pentru a ilustra acele experiențe pe care ni le furniza întâlnirea cu marele nostru profesor. În proximitatea lui, tineri pe atunci, George Bondor, Corneliu Bâlbă, dar și enigmaticul Valeriu Gherghel creau și ei dependență, părând ramificații de gândire ale magistrului. Un alt pol interesant era cel al asistenților de la Logică, Metalogică, Epistemologie. Aici situația era cumva diferită, pentru că Ilie Fârte, Florentina Călmățuianu (azi maică stareță) sau Gerard Stan funcționau ca veritabili translatori ai unor cursuri din care nu pricepeam mare lucru sau în care ne amorțeau degetele de la scrisul după dictare. Ei nu erau prelungiri ale gândirii unor profesori precum Petru Ioan sau Ștefan Celmare, ci meditatori între noi și vid. Căci după fiecare curs al lui Petru Ioan ni se părea că polemica antică despre vid era una falsă; vidul exista, fără doar și poate…
George era cel mai iubit dintre asistenți. Aveam colege care veneau la întâlnirile cu el și pentru privirea lui albastră, nu doar pentru a înțelege fenomenologia lui Husserl. Era cu doar câțiva ani mai mare decât noi, ceea ce ne plasa într-o foarte profitabilă apropiere; lipsea formalismul în relațiile noastre, însă știa să impună și o distanță minimală menită să asigure un raport etic profesor – student. Știam că era bucovinean, aș fi știut și fără să mi se spună. Avea acea seriozitate senină pe care o recunosc imediat, plus o sensibilitate delicat spiritualizată pe care făcea adeseori eforturi să și-o ascundă. Se îmbujora ușor, semn de bun simț structural și de sănătate morală. Era interesant cum în simplitatea specifică omului de la munte (trăia mereu cu nostalgia munților la poalele cărora crescuse) încolțise rafinamentul cultural și cât de spectaculos devenea aliajul acesta atunci când George se lăsa furat de discuțiile despre Nietzsche, filosof pe care întreaga mea generație i-l datorează ca înțelegere justă, nefalsificată.
Moștenise de la Ștefan Afloroaei reflexul unei altfel de pedagogii. Lucrul pe text filosofic din acei ani era pe jumătate matematică, pe jumătate visare. Nu aveam explicații pe atunci despre sentimentul acela dual de precizie și de înălțare pe care îl încercam parcurgând deloc accesibilele pagini din cine știe ce fenomenolog cu care George voia să ne familiarizeze. Urma să înțeleg mai târziu că asistam la exersarea unei gândiride tip speculativ condusă metodologic, instrumentalizată. Căci George, indiferent de escapadele intelectuale pe teritoriul ideilor, rămânea un rațional, un tip care știa exact unde și cum intenționa să ajungă. Avea ceva de regizor, de călăuză în noapte…
Ne mai simțeam atrași de umorul său, umor culturalizat, traversat de o artă a ironiei de care nu ne mai săturam. Putea fi și cinic, însă, atât cât l-am cunoscut, nu era un cinism irigat de răutate sau de penumbră. Mi s-a părut mereu un om foarte bun, în sensul cel mai deplin al acestei formule. L-am asociat fără paranteze generozității, echilibrului, moderației. Un umanist străin de extremisme, empatic cu condiția ființei umane aflată în derivă, un Celălalt cald și deschis.
A fost unul din profesorii cu care am ținut legătura în anii de după Facultate. Era interesat de ce fac, de ce scriu, de cum privesc lumea, de cât mai contau pentru mine acumulările filosofice. Când aveam timp vorbeam și despre teatru, era o artă care îl atrăgea și îl intriga în egală măsură. În câteva rânduri purtasem lungi conversații despre ideea de mască, apoi, când i-a apărut formidabila carte despre Nietzsche, Dansul măștilor, premiată ulterior de Academia Română, l-am sunat și am râs amândoi. Am fost emoționat, apoi, când m-a invitat alături de el în cotutela cercetării doctorale pe filosofie cinematografică a lui Ioan Mateiciuc, cu o comisie de îndrumare în care îl regăseam și pe… Ștefan Afloroaei. Simbolic, deși eu însumi profesor, mi se părea că redevin studentul de altădată, buimac și idealist, vânând nu-știu-ce-uri în Amfiteatrul II8… I-am mărturisit mai târziu lui George emoțiile mele, nostalgiile mele și, un timp, am privit tulburațiamândoi în gol…
Abia azi am înțeles cât de delicat și fragil a fost George, cât de vulnerabil și cât de ușor de rănit. Și-a învăluit în discreție suferințele, dezamăgirile și nu ne-a dat de înțeles că începusedeja să privească nu numai în gol, ci și în neant. Dacă privești prea intens în abis, abisul va privi în tine, ca să-l parafrazăm pe același Nietzsche. Ca filosof, începuse să se priceapă la măști și la dansul lor… Iar ca simplu om avea mult prea mult bun simț și mult prea multă pudoare pentru a vorbi deschis despre sine.
Îmi va fi mereu dor de George. Suprapus peste tinerețea mea, peste anii mei de formare, memoria mea îl va asocia energiilor vitale ale începuturilor… George va fi mereu un început, nicicând un final…
