MAGDA URSACHE
Un patchwork despre călătorii în principal coase sub ochii noştri Gabriel Mardare, alias Dr A Kulakov, care-și spune și Master X. Autorului i-ar trebui nouă țări și nouă mări, poate și mai multe, pentru a face psihonautică, și nu o încercare de, cum modest se arată în subtitlul cărții aflate sub tipar la Eikon.
Dar s-o luăm la drum, voinicește, peste și pe ape, din edificiu în edificiu, pe urmele acestui spirit nomad, cel mai incurabil drumeț pe care îl cunosc, bătătorind, în drumețiile sale, paralele și meridiane.
„Istovit Gabriel Mardare? Niciodată…”
Știm de la V.Propp că deplasarea în spațiu este element de compoziție.Pe această deplasare (de linii), autorul înnoadă în fel și chip narațiunea, pe cele mai felurite subiecte și asta pentru că găselnița patchwork i-o permite. Istovit Gabriel Mardare? Niciodată. Îmi place să cred că a încălțat pantofii care merg singuri sau că are la dispoziție un covor zburător, pe care o invită pe frumoasa Marianne, cuprinsă și ea de aceleași tendințe nomade. Gabriel joacă rolul de călăuză, niciodată rătăcindu-se, deși este un rătăcitor în căutare de noutăți. Dar sigur e faptul că-i condus de un Geist amabil, de zâna sa preabună, MAR sau Doamna EMEM.
Ludicul autor ( trebuie să precizez că e vorba de un comic nu inofensiv, ci de-a dreptul ofensiv) începe lucrarea la patchwork cu o mărturisire ca pacient. Doctorul (el însuși) întreabă, pacientul (el însuși) spune. Nu pe canapeaua Freud, a cărui eră a cam apus, ci pe un divan cu coordonatele: „divan standard ISO 4125, norma europeană” al Doctorului Kulakov, dublul lui Gabriel Mardare. De la Doctor Freud, Doctor Kulakov a păstrat doar ochelarii și barbișonul.
„…avem și un Heidegger de Dâmbovița, mulți haveli și foarte mulți disidenți anticomuniști”
La început a fost Sumerul? Nu chiar, la început a fost Târgul Ieșilor, dar nu în varianta „Dulșele”. Nu-i Iașul ca iubire și reprezentare din pictura altui Master, Val Gheorghiu. Iar mahalaua Păcurari nu-i „mahalaua celestă” Țicău a magistrului Mihai Ursachi, e cu totul alta: a blocotețelor păcurețe, a caftelilor între „băiuței”, care trimit la Cota pe flegmă a lui Dan Lungu ori la proza lui Călin Ciobotari, despre o margine a orășelului Siret, captiv și el pe planeta singurătății. Cum mahalageza din copilărie mai are putere asupra minții, Kulakov își sfătuiește pacientul să iasă din „transa jargonofazică”, iar pacientul își amintește pe dată de concertele Filarmonicii, cu abonament gratuit pentru elevi. (…) Docilul pacient oferă cititorilor o decopertare din 1987, Kulakov adaugă note subsolice; altele, după stil, fiind ale altcuiva : nici pacientul ori doctorul, chiar altul decât Gabriel Mardare. Poate adnotările i le-a suflat în ureche Luca Pițu . Oricum, „iepoca” apare în toată splendoarea ei de „împliniri mărețe”, locația bazică fiind o catedră școlară unde tronează un prof de mate unsuros până la os: cu ședințe de ideologizare dinspre activiști culturalizatori, cu declinări de dragoste pentru nea Nicu, ședințe de trageri în plină luptă pentru pace, trageri de sfori pentru înaintări în grad(e), „vacalaureate”(patent G.M.)… O ieșire „la iarbă” cu Emem poate fi salvatoare, la fel ca o bună lectură, ceea ce mi-a adus în minte o notație din Jurnalul lui Traian Chelariu: dimineața, la ucis șobolani,în serviciul de deratizare, „după amiaza, traduc din Verlaine”. Pentru Gabri Mardare, Verlaine e Hans Robert Jauss. În alte ore, lucrează la un eseu despre Ivasiuc, Vaselecomunicante , urmând să apară la Cartea Românească. N-a apărut. Magda-Lena Bandurian l-a dus cu preșul, așa cum m-a dus cu preșul pe mine George Bălăiță, zis Lălăiță. Gabriel Mardare folosește nume sub acoperire, le maschează ( antivirotic pesemne), eu le demasc și asta pentru că nu scriu istorie hieroglifică. Bandurian e Bedrosian. Sunt dese omisiuni (elocvente) de nume proprii, însă tehnocratul ne provoacă să aflăm „numele de sub nume”. Neukant e Noica, mai degrabă Neuhegel, a cărui carte despre Hegel a ajuns la Securitate prin grija redactorului Zigu Ornea; postsocialist, ne-am scos: avem și un Heidegger de Dâmbovița, mulți haveli și foarte mulți disidenți anticomuniști.
„Hardul memoriei lui Gabriel Mardare e foarte larg”
(…) Revenind la călătorie ca preocupare și ideal: dacă după Albert Camus „créer c’est vivre deux fois”, și a călători e a trăi de două ori. Mai mult încă, afli, cu puțin noroc, merele din grădina Hesperidelor, care ar păstra/aduce tinerețe fără bătrânețe. Nouă, mie și lui Petru, a trebuit să ne placă (vulpile și strugurii!) călătoriile imaginare. Niciodată cele comerciale, ca să zic așa. Avantajul? Am zburat fără bilete din Peru până-n Olanda. E…als ob, cum ar spune Vaihinger. Als obwaren, ca și cum ar fi. Als ob-ul ne-a făcut să găsim acoperișul lumii pe Repedea și Stonehenge în vârful unei coline, Iașul având șapte.
E frumos pe unde merg Gabi și Emem, dar și noi doi puteam găsi un covor zburător. Musai să fie o apă în peisaj: lacul Ciric ori Bicaz, Someșul, Siretul, cascada Duruitoarea, măcar un jet d‘eau, ca-n Dolce vita….O aventură acvatică în Mali, alta în Myanmar, de unde mi-am cumpărat virtual un colier de lapis-lazuli, piatra norocoasă a săgetătorilor (e și „piatra scriitorului”), ne-au stat la îndemână fără viză. Am găsit un mijloc de a ne ostoi nevoia de călătorie, de a merge place to place flanând pe bulevarde hexagoneze văzute doar în albume și-n filme. Poți apropia imposibilul prin vis: infinitul oniric e la un colț distanță, iar visul e productiv ca tusea : are nevoie de plu(rarități). Acum, când existența mi s-a strâmtat, prefer camera mea (Xavier de Maistre, Călătorie în jurul camerei, 1794, vă rog!), pe care mi-aș dori-o cu pereți de plută; merg rareori pe bulevardul Facebook, colț cu Messenger și nu mă omor după cărți electronice: rămân la iubirile mele clasice. Generația zapp mi-i străină, nu-mi place să pălăvrăgesc, să tastavragesc(mot-valize marca G.M.). Tehnosferă? Ba noosferă! Și prefer scrisul de mână, pur și simplu, cu toate că Gabri Mardare îl vede „exaltat de puriștii culturii”.
(…) Pentru Gabriel Mardare e nimica toată să sară din Hexagon în Petrograd, încă leningrădean în 1983, ca și din hexagoneză în pa ruski. De la Baku în Tunis nu-i distanță mare pentru un excursionist doritor de întâlnire cu La Grande Bleue, deținând un passe–partout ca Jules Verne în ocolul pământului. În așteptare rămâne regina boscheților Roșca. Mănâncă de dor iarbă, enervată pe prietena care se dă drept stăpână, Emem, și smucind în forță capătul lesei. Niciodată nu se știe sigur cine conduce lesa, o fi oftat doamna, ridicându-se de pe jos.
Traiul în tranzit (trai e prezent în traistă-n băț! ) îi dă destul timp memorialistului să introducă în patchwork un jurnal de capitală, din vara lui ’89, înainte de a urca în trenul internațional București-Kiev-Moskva, trecând în goană pe urmele bunicilor materni din zona Cernăuţilor. Devenit, la nevoie financiară, comersant de maiouri bărbătești Made in China, își cumpără dintr-o librărie din preajma mausoleului Lenin un volum din À la recherche du temps perdu, ca să rămână în umbra cărților în floare, despărțindu-se de urâta mumie. Imobilizat la pat, recapitulând călătoriile, în aşteptarea unei intervenţii chirurgicale, îl citeşte pe Sartre, („cărămida” L’être et lenéant) , nu numai pentru că n-are sartrofobie, dar și ca să dovedească odată în plus că urăște ideile „gata făcute”, cât și pe cele „contrafăcute”.
Hardul memoriei lui Gabriel Mardare e foarte larg. Ca și cel lingvistic.Ar putea contribui la Dicționarul delărgire a limbii de Soljenițîn (semnalat într-un eseu de slavista Livia Cotorcea), la câte cuvinte-valiză inventează. N-a spus pe dreptate că „idiomul e omul”(întrucât îl conţine) într-o lucrare de lingvistică? „Nuliuniversitarii” sunt prinși de urechi în patchwork. Sigur că „franceza popesco-carpato-danubiano-pontică îi repugnă, ca toate prostfăcutele. Alt exemplu? Eseul Literatura ca discurs medical de Marika Popenstein mi-a adus în minte Grădina ca carte, studiu anunțat în altă catedră universitară iașiotă de o eseistă de renume fără nume. „Mister și lapte acru!”, ar fi ricanat Luca Pițu. (…)
