Călin Ciobotari
O urmăresc pe Andrea Gavriliu de mulți ani, de pe vremea când Zic Zac proba apariția unui creator versatil, ludic și curajos, preocupat de liniile de intersecție dintre dans și teatru, cu intuiții remarcabile asupra teatralității corpului în mișcare și cu redefiniri foarte personale ale unui așa numit teatru fizic, pe cât de spectaculos, pe atât de apt să ne vorbească altfeldespre teme dintre cele mai familiare și mai diverse. Ea însăși performer în multe dintre spectacolele la care a lucrat, semnând coregrafia unor spectacole de teatru din mainstreamul românesc, premiate și iubite de public (mă gândesc, desigur, în primul la rând la Rambuku și la colaborarea cu regizorul Mihai Măniuțiu), Andrea Gavriliu s-a impus în toți acești ani ca un profesionist desăvârșit, o artistă cu un program estetic de lungă durată, o deschizătoare de drumuri într-un domeniu în care tradiția românească e destul de frailă și indecisă și, foarte important, o practiciană atrasă de experiment, de cercetare, de probarea scenică a unor provocatoare teorii ale mișcării.
E suficient să îi urmărești CV-ul profesional pentru a înțelege că Andrea Gavriliu nu prea mai are ce demonstra în spațiul românesc. O cunoaștem, o prețuim, e validată de breaslă și de public. Amprenta ei stilistică pe liniile de mișcare și pe construcția propriu-zisă a spectacolului/ performance-ului este recognoscibilă, a impus trenduri în creația din domeniul teatrului-dans, a reinventat actori și actrițe cărora dansul le-a recalibrat mizele scenice. Era firesc ca o nouă agendă, una internațională, să se impună de la sine pentru această atât de atipică figură a artei românești contemporane. Așa se face că, la finele anului 2022, Andrea Gavriliu a putut fi regăsită pe afișele Teatrului Național din Sofia, Bulgaria, cu un remarcabil performance (Fiesta) realizat împreună cu opt actori ai acestui teatru și plasat în aceeași zonă a „teatrului fizic” pe care o explorează la un nivel din ce în ce mai înalt.
Întregul performance care, în unele dintre fazele sale, ia și forma unui spectacol (depinde de definițiile pentru care optăm), reprezintă un detaliat și nu lipsit de ironie studiu asupra comportamentului uman pe parcursul unei petreceri: socializare, relaționare, grupare și regrupare, flirt, conflict, beție incipientă, exuberanță, excitație, beție avansată, dezinhibare, dezechilibru, disoluție a raționalului, degradare, dezumanizare, animalizare, somn. Toată această impresionantă paletă de stări e tratată pe parcursul celor 59 de minute prin intermediul mișcării. Densitatea energetică a acestei ore este greu de descris în cuvinte. Pare că imense cantități de mișcare sunt esențializate și comprimate acolo, în foyer-ul Naționalului din Sofia, excelent organizat ca spațiu de Andreea Săndulescu. O masă lungă, neagră, înconjurată din trei părți de public. Număr limitat de spectatori, senzație de petrecere privată, cu ștaif. Costume de party select. Argintărie, atmosferă cu snobism stilizat, însă nu în exces. Deasupra mesei, candelabrul teatrului integrat perfect în acest peisaj intim, nu tocmai confortabil, cu „personaje” care din când în când îți aruncă o privire sau chiar îți solicită să le ții o clipă cupa de băutură. E foarte ofertantă această ambiguizare a rolului publicului, pe de o parte spectator, într-un sens cât se poate de clasic, pe de altă parte implicat până peste cap în furibunda fiestă, proiectându-se succesiv în protagoniști, în acțiunile și relațiile lor. Spectacolul nu te lasă indiferent, te implică discret, dar intens, ritmurile sonore, obsesive, aproape ritualice, devin ritmicități interioare, cote de trăire a ceea ce vezi. Te bucuri de mișcări, de spectaculozitatea unor execuții, de luxurianța perfect studiată a gesturilor (încântătoare coregrafieri ale facisurilor, ale privirilor, ale surâsurilor etc.), de simplitatea și pragmatismul relațiilor, de frânturile de mișcare liberă, aparent (sau chiar) improvizată, de câte o parte a corpului ce devine „personaj principal” în câte o frazare coregrafică minuțios desfășurată (umăr, labă a piciorului, gât etc.). Ca într-o transă, urmărești dezbinările și îmbinările, exercițiile de deconstrucție corporală, logica mișcării și, deopotrivă, fascinantele ei dereglări. Apoi, obosit, tulburat, răvășit de ritmurile aproape fără respiro pe care coregrafa le impune, te predai stărilor tot mai incerte, liniilor frânte, mișcărilor sacadate, repetitivului mecaniciza(n)t, blocajului, non-mișcării.
Ceea ce mi se pare extrem de tentant în ceea ce propune Gavriliu în Fiesta e un strat de absurd ionescian pe care nu știu dacă l-a premeditat sau dacă s-a impus de la sine. O delicată și subtilă „rinocerizare” se manifestă gradual prin intermediul acestei atât de atent construită dramaturgie sonoră și de mișcare. Beția despre care pare că ne vorbește Fiestapoate fi privită, într-un sens mai profund, ca o treptată retragere din chiar condiția umanului. Universul sonor, foarte complex, integrând în stratul muzical (muzica e semnată de Mihai Dobre) sonorități produse live (precum acel lait motiv al loviturilor cu tacâmul în pahar) sau accente precum cele ale trompetei ce deschide spre un spațiu incert de junglă, întreține această temă a unor margini ale omenescului. Disoluțiile sonore din final, gemetele animale ce se traduc ulterior în sforăit solitar, intensifică această impresie de „evadare din specie” și de atmosferă a absurdului cu ieșire spre neant. Soluția scenografică din final, cu ridicarea peformerilor pe un podium ce se decupează din structura mesei, creează tablouri vivante, uneori absurde, alteori suprarealiste sau la marginea grotescului. Sub ochii noștri are loc această reducție, un proces amplu de indicare a modului în care un om este redus la un corp, rațiunea este redusă la un set de senzații, iar cultura la o sumă de pulsiuni în dezordine. Superbul candelabru, cu toată simbolistica lui sofisticată, e complet uitat, chiar dacă el rămâne acolo; suntem cu totul altundeva la finalul Fiestei, suntem cu totul alții decât la începutul petrecerii. Epuizați, părăsim sala, mahmuri, ca după un chef nebun, dar și împliniți, ca după o veritabilă întâlnire cu arta.
(continuarea în nr. 1-2 al revistei Teatrul Azi)
Teatrul Național „Ivan Vazov” Sofia, Bulgaria – Fiesta, performance de teatru fizic. Concept și coregrafie: Andrea Gavriliu. Scenografie: Andreea Săndulescu. Muzică: Mihai Dobre. Trompetist: Sebastian Burneci. Distribuție: Yavor Valkanov, Plamen Dimov, Snezhina Petrova, Nadia Keranova, Ioana Titkova, Elena Petrova, Asen Dankov, Kire Gyorevski. Data vizionării: 12 decembrie 2022.
