Magda Ursache
„Când cineva devine autor moral sau ideologic al românismului e înjurat, denigrat, marginalizat” (Nichifor Crainic)
„Ne vom întoarce într-o zi, / Ușori, ținându-ne de mâini./ Toți cei de ieri în cei de-acum./ Cum trec fântânile-n fântâni” (Radu Gyr)
Tov. Răutu, supranumit călăul culturii române, scuipa „jivinele legionare”, cu nemernicie dublată de insolență, „jivine” ca Blaga, Nae Ionescu, Țuțea, Gyr, Crainic, Mircea Vulcănescu, Noica, Mircea Eliade, Ion Petrovici, Anton Dumitriu, V.Voiculescu, pe lista neagră fiind – cum se vede- și ne-legionari. Aceiași au avut parte postsocialist de nemernicii și de insolențe. Mai ales Gyr, mai ales Crainic. Lui Crainic i se neagă calitatea de teolog și de eseist, pe urmele dentistului I. Vitner (Călinescu, deposedat de catedra universitară, îi spunea Winter, iarnă), care vedea în marii oameni ai națiunii „ideologi ai fascismului românesc”.
Punct de sprijin în mustața lui Stalin
S-a reiterat ideea că apărarea noastră etnică a avut, ciclic, tentă antisemită și că a fost „exagerată”, după Lucian Boia. „Anton Golopenția a făcut închisoare grea numai pentru că a condus echipele sociologice la Est de Bug, cu populație compact românească”, mi-a spus Petru Ursache, dăruindu-mi acest titlu. Eminentul sociolog a murit martiric în detenție, la Jilava, în 1951,după doi ani de maltratări cumplite. Torționarii l-au ruinat psihic. Și tot în Miturile comunismului românesc (Ed. Nemira), istoricul de la UB susține: „chiar discutatul deceniu 1950-60 nu a fost marcat decât în chip marginal de represiune”, dând și o cifră: „160.000 de români au suferit rigorile penale ale regimului”. Atâta tot? Douăsprezece execuții numai în satul Nucșoara au fost nimica toată? Rezistenții din Nucșoara au murit în luptă deschisă, au murit capturați, torturați de anchetatori, ei și femeile lor: Maria Jubleanu, din grupul Arnăuțoiu, în ambuscada Securității, Maria Plop, în închisoare. Pentru „Deșteaptă-te, române”, cântat la o nuntă, s-a primit o condamnare de zece ani temniță grea.
Trăitorii în etern fascizanta Românie, în „Dacia Felix Culpa”, cum îi spune Călin-Andrei Mihăilescu, sunt acuzați de simpatii fascizante. Și o fac cei care au cenzurat în numele exigenței ideologice marxist-leniniste. Nu striga Ion Iliescu despre demonstranții anti-comuniști din Piața Universității că reînvie „fascizmul”? Îi ascultăm nu pe cei cenzurați, ci pe cenzori; nu agit-propagandiștii sunt discreditați, ci aceia care au fost obligați să fie duplicitari ca să poată supraviețui. Pe Crohmălniceanu cine l-a obligat să fie „factor de răspundere”? Alex. Ștefănescu scrie despre Croh că a susținut realismul-socialist (v. broșura de 2 lei, lectură obligatorie în școli și-n facultăți, pentru ca tânăra generație să afle metodele de descompunere a culturii burgheze), urmând avantaj-schimbare la 180 de grade. Îl contrazic: ba la 360, avantaj –serviciu, necontenit de stânga. Cai de bătaie în Amintiri deghizate sunt cei pe care i-a marginalizat, cu punct de sprijin în mustața lui Stalin. Și n-a părăsit corabia socialistă înainte de 1989, ci după, ca refugiat politic. După ce a încercat să indexeze literatura română ca s-o răstoarne, luptând cu măciuca doctrinei contra evazioniștilor, simboliștilor, suprarealiștilor, misticilor, Horia Liman și-a găsit limanul în Vest. La fel au făcut Ileana Vrancea de la „Lupta de clasă”, N. Tertulian, care preda Teoria literaturii inspirat de Jdanov, Georgeta Horodincă, soție, care îi spunea adio reacționarului T. Maiorescu, îndrumătorul Samuel Druckman Damian…, mai toți ariviștii obsedantului deceniu.
Alexandru Jar urla în ședință de partid :„Această mână a tăiat capete de fasciști și o să mai taie”. Până i s-a tăiat și lui capul. Mircea Coloșenco a tipărit la Editura Vremea, Buc., 2006, Conferința (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1966. Aflu de acolo că Jebeleanu a făcut totul, văzând într-o vitrină a unui muzeu din Ungaria două traduceri, una de Crainic, cealaltă de Veronica Porumbacu, să-l scoată pe Crainic. L-a eliminat pe „fascist”ca să rămână doar poeta luptătoare, autoare a ciclului Ilie Pintilie. La cererea neinclușilor în Antologia poeziei dintre cele două războaie, ESPLA, 1969, și anume Jebeleanu, Boureanu, Cicerone Teodorescu, partidul care era-n toate a topit-o, pe motiv că figurau acolo „fasciști notorii : Gyr, Crainic, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, Aron Cotruș.
Mai scrie L. Boia, care folosește mult negru în istorie, că românii l-au avut pe Ceaușescu pentru că l-au meritat. Și cei pușcărizați politic ? Și marii unioniști? Și generalii Armatei Române? Și opozanții din munți? Și Mircea Vulcănescu? Și cei morți în acel Decembrie?
Săptămâna Mare în închisorile politice era, după dr. Nicu Ioniță, „o adevărată săptămână a pătimirii noastre”. Evadatul celor 100 de zile, Ion Ioanid întreabă: „n-avem eroi, martiri, sfinți sau nu vor ei să avem?”. Acești ei chiar nu-și dau seama ce înseamnă tortura închisorii?
Pușcăria ca atelier de creație. Experimentul Pitești
De cătușe și de lanțuri la picioare deținuții nu scăpau nici în moarte. Mihai Ursachi „locatar” al Fortului 13 timp de peste doi ani, îmi povestea că morților li se tăiau picioarele, niturile fiind mai greu de desfăcut. Pentru Ruxandra Cesereanu Aiudul e al 5-lea Cavaler al Apocalipsei. „hrănit cu sânge, lacrimi și oftaturi omenești” Și s-a ajuns până acolo încât ni se interzice memoria durerii. Cică -s prea sumbre memoriile sau prea emoționale, că tinerii ar fi șocați și oripilați de suplicii, apoi sătui de ele. Și atunci? Să albim zilele negre ale lui Nichifor Crainic, „pribeag în țara” lui?
„Deții”, cum le spunea un comandant de penitenciar, mâncau zeamă din murături stricate, cu pietricele. Apă nu li se dădea. Foamea a fost scuză pentru Dumnezeu când Crainic și-a renegat credința, nu și pentru Crohmălniceanu, care râdea de el că, la cererea gardienilor, făcea orice să mai capete ceva de mâncare. Cred că Iisus i-a dat un coș întreg de firimituri. Lui Gyr, Iisus i-a intrat în celulă.
Teologul Radu Preda vorbește despre „insanitatea memoriei”. Eu mi-aș dori să existe o poliție a memoriei corecte care să amendeze ce s-a scris mincinos despre experimentul Pitești. În Cerul văzut sub lentilă (Nemira, Buc. 1955, pag. 23) stă notat de H.-R. Patapievici: „Abia când privim spațiul mioritic ca antecameră a fenomenului Pitești, gravitatea chestiunii specificului național este cu adevărat pusă”. Petru Ursache l-a amendat: „reeducații” nu vedeau cerul prin lentilă. Li se băgau capetele în hârdăul cu fecale, ca să fie „botezați”. Cine n-a cedat vedea acolo, în mizerie, cerul cu sfinți. Să nu-i condamne pe învinși cei care n-au cunoscut beciul de la Pitești, zarca Aiudului, Gherla, Râmnicul, Văcăreștii, Mislea… Pușcăria a ajuns acum un fel de …atelier de creație, dar, atunci, monștrii, directori de închisori și gardieni, aveau multă imaginație în a inventa torturi: obiectivul lor. Camera 4 Spital era laboratorul de experimentare. Se cerceta cât poate rezista un om la chin până la amin. „E aberant, Magda , să scrii că „fenomenul Pitești” ține de specificul național, că torționarul român e emblemă etnică. Supramonstrul Pantiușa, care l-a activat pe monstrul Țurcanu, a fost etnic român? Dar tartorul Nicolschi, adus din URSS de Ana Pauker, ce a fost? Uite ce scrie Patapievici: „Ceea ce numim azi „poporul român” este rezultatul experimentului Pitești aplicat întregii Românii de după ’46”. Experiment la care au contribuit din plin alogenii bolșeo-comuniști. La ce se referă Patapievici? La neputința celui torturat de a se opune torționarului? Îi adaugă povara acuzării de cedare. Să bați un om de peste 80 de ani – tatăl lui Vladimir Streinu – până paralizează, să-l arestezi , să-l duci așa, paralizat, în temniță și să-l lași să moară acolo, nu s-a mai întâmplat în spațiul mioritic înainte de ocupația sovietică. Așa om fi, niște lași? N-a fost moarte violentă în Munții Apuseni? Teodor Șușman s-a sinucis ca să nu fie capturat. Cei doi fii au fost arși într-o șură, înconjurați de trupe Secu. Ne-am transformat cu toții din victime în călăi singuri – singurei? Și bunul păstor mioritic? Și el devine călău? Într-o colindă i s-a tăiat capul. A fost liturghie punitivă, cum o numește Foucault. Păstorul a urmat calea crucii: „Și bota cea luce/ Să mi-o pună cruce”. E cel mai mare curaj să mori împăcatși tare.
De un regim special s-au bucurat (unii încă îl au) toți cei aduși de peste Prut, transplantați, cu avizul Anei Pauker, din Basarabia ocupată de „Măreața Uniune”: frații Oigenstein (Leibl Răutu, în capul răului), Ioșka Chișinevschi, Leon Tismăneanu, Valter Roman… Pantiușa a fost îngropat în Ghencea Militar, cu fanfara Armatei Române, pentru fapte de arme (citiți : ranga cu care l-a ucis pe Foriș, trecând apoi la mamă, omorâtă și zvârlită-n Criș).
Procesul „re-educatorilor” de la Pitești? Directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, „pianistul”, a fost condamnat la 7 ani de muncă silnică, iar Tudor Sepeanu, șef al Serviciului Inspecții din DGP (Direcția Generală a Penitenciarelor), arestat tot în ’53, a primit o condamnare de 8 ani MS. La al doilea proces, din ’57, s-a menținut condamnarea, Dumitrescu-7, Sepeanu -8, dar pedeapsa n-au executat-o, fiind eliberați prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, din 13 noiembrie ’57. Sângele experimentului bestial din noaptea Sf. Nicolae și din noaptea de Crăciun, an 1949, n-a fost răzbunat. Și vă aduc aminte ce satisfăcut zâmbea Petre Roman, la 1 decembrie 1990, la Alba Iulia, când seniorul Coposu era huiduit de mulțimea prostită de Frontul Salvării Naționale. Măcar bine că președintele Iohannis a uitat să-l invite pe Tismăneanu în tribună, la zi întâi decembrie 2019, după coordonarea Raportului, unde mecanismele crimei kominterniste nu sunt „raportate” în toată amploarea lor, iar cei învinovățiți nu sunt și cei mai vinovați.
Memoria ca formă de justiție
Se vorbește mult de cei învinși moral, acceptând să publice în ziarul „Glasul patriei” reportaje despre „împlinirile mărețe”, când țara devenise un abator înconjurat de sârmă ghimpată. Povestește Marcel Petrișor, care ar fi trebuit să facă parte dintre raportori, în Trecute vieți de domni, de robiși de tovarăși (Ed. Vremea, București, 2008), că erau puși copiii deținuților să scrie pe fotografii: „Tăticule, uite ce mare m-am făcut! De ce nu vii să mă vezi?” Piatra piatră de e piatră s-ar fi sfărâmat de durere la vederea acestor rânduri, darmite cei închiși și torturați, iarăși inculpați ca fasciști și legionari…
Da, Gyr s-a dezis de lupta anticomunistă , dar a fost condamnat la moarte pentru poezia socială Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, scrisă în închisoare. Crainic i-a atacat ca trădători, renegați, dușmani pe cei care au reușit să se refugieze în Vest, dar contextul în care s-au întâmplat cedările n-ar trebui rememorat de istoricii literari care se ocupă de acest subiect? La vremea aceea, erau oameni „putrezi” și oameni „înaintați”, ca Dan Deșliu, Beniuc, Alexandru și Sorin Toma, Banuș, Nina Cassian… Cât despre Victor Tulbure, cât pe ce să schimbe numele planetei: „Planeta pe care s-a născut Lenin se va numi Lenin”. Știu, e greu să citești texte proletcultiste: e ca și cum ai face o baie într-o apă murdară , dar nu toți trebuie băgați de-a valma în mocirlă. Gyr și Crainic au fost condamnați la MSV (muncă silnică pe viață). Trebuia să supraviețuiască și ei cumva, aveau familii. Alexandrina Sidorovici, acuzatoarea publică în procesul lui Radu Gyr din 1945, devenită decan al facultății de Geologie Petrolieră din Institutul de Petrol și Gaze din București, a exmatriculat-o pe fiica lui Gyr, în ‘52. Era în anul al treilea, studentă de excepție, cu bursă de studii. S-a pomenit episodul ? În schimb, a fost slăvit soțul, scânteistul Silviu Brucan, domnul politolog fost tovarăș politolog.
Măcar semnatarii din „Glasul patriei” (Vinea, Cioculescu, Streinu,Gyr, Crainic, Părintele Stăniloae, Noica) se adresau celor expatriați, care știau cum stă treaba. „Glasul patriei” nu circula în patrie. Țară veselă? Țară ferice, mai ales sub cei 14 ani de ocupație armată URSS: 44-58? Naivitatea l- a dus la moarte pe Argetoianu, ministru de Finanțe în 1920, ministru de Interne în ‘31-’32. Momit în țară cu o funcție importantă (vicepreședinția Consiliului de Miniștri), în septembrie ‘46, de Vîșinski, a venit de la Geneva, unde se refugiase. Spera să fie înmormântat la Breasta. A fost pușcărizat la Sighet,în februarie ’55, și ucis acolo. Soția a divorțat și s-a căsătorit cu pictorul Henri Catargi, chiar pe când Argetoianu trecea prin chinul temniței. N-are mormânt decât în cer, nicidecum la Breasta.
Traian Săvulescu, preș. Academiei scria, în „Scânteia” (iunie 49,) că arta lui Brâncuși „agonizează” și că n-ar avea ce să caute în Muzeul RPR, în timp ce G.T. Kirileanu, octogenar, fără pensie, scos din Academia unde tronau A.Toma și Gulian, nota în jurnal: „om de prisos”. C.I. Gulian a murit în 2011, fără mea culpa. Nici Mihnea Gheorghiu n-a regretat alianța cu PCR. Nici Alexandru Balaci.
Lucia Demetrius mărturisea în memorii: „Mă duceam la ședințele de partid cu sufletul în palme”. Doar încasase sute de mii de lei pentru produse teatrale pe linie. Scriau din convingere și ea, și Beniuc, Banuș, Breslașu, Baranga, Titus Popovici… Petru Dumitriu, până în 1959, când s-a autoexilat, fugind din țară cu o mașină dată în folosință de PCR. Ion Vinea l-a acuzat pe dreptate în „Glasul patriei”: Ubi bene, ibi patria.
Da, Crainic a cedat. După 15 ani de temniță grea, a scris 10 ani în „Glasul patriei” pentru că i s-a promis că va fi reeditat. A murit în 1972, fără să i se împlinească visul. Iar acum, placa memorială de pe blocul din spatele Gării de Nord, unde a viețuit foarte modest, alături de soția Fortuna Ioana și de fiica Marta, a fost dată jos.
Ieșit din pușcărie traumatizat, a publicat în „Contemporanul”, nr. 24 din ‘62, un articol despre „antipatriotul” Cioran, „infamia apostaziei și a renegării”; l-a văzut detractor cinic al „virtuților românești”. Tot pe-atunci, Henri Wald scria despre Cioran: „un filozof al disperării burgheziei românești dintre cele două războaie și al descompunerii burgheziei occidentale de azi”. Și tot Wald, ironic: „pe culmile disperării prin cafenelele pariziene”. Dar „demascat” e numai Crainic , nu și Wald, discriminarea e-n floare. În ‘62, la Conferința scriitorilor , Crohmălniceanu folosea aceleași dioptrii , atacându-l pe Cioran ca „promotor al fascismului”.
După cei 18 ani de închisoare politică, respectiv 10 și alții de înfrângeri (soția lui Gyr făcea nasturi de lemn pentru pâinea zilnică), față de Radu Gyr și Nichifor Crainic au continuat actele de injustiție. Aceeași indignare, aceeași ură, același dispreț de sorginte proletculturnică, același refuz al simțirii naționale se manifestă și azi.
Dacă Gyr a fost îngăduitor cu torționarii lui și i-a iertat, noi n-avem dreptul să fim indulgenți cu detractorii săi. Replica la „Nu ne răzbunați!” a lui Mircea Vulcănescu să fie: Nu ne uitați! Memoria ca formă de justiție (subtitlul lui Romulus Rusan) e forma de justiție care trebuie să funcționeze.
