Alexa Visarion
Cine este Eugene O`Neill?
Întrebarea pare bizară, dar e adevărată, e la zi, e în trend… Cu ceva timp în urmă, înainte de pandemie, trei tineri absolvenți de scenografie, profesioniști cu acte în regulă, viitorul proaspăt cu drepturi depline asupra artei scenice pentru cel puțin două decenii… stăteau la soare și se bronzau imaginându-și cariera…
Tac câteva clipe… tinerii mei prieteni îmi zâmbesc cald, prietenos, relaxați…
Eugene O`Neill necunoscutul… cel uitat… părintele dramaturgiei americane, unul dintre reformatorii teatrului universal, premiat de două ori cu premiul Pulitzer pentru dramaturgiei și câștigător al premiului Nobel pentru literatură… Cine e O`Neill?
E adevărat că pe scena românească lipsește de multă vreme. Căci nu e cool, e doar profund; nu e post-postmodern, e doar un tragic modern; nu e „la zi” pentru că e în eternitate. Lipsa lui Eugene O`Neill de pe scenele românești e un semnal al rangului valorilor care umblă bezmetic, de colo-colo, pentru a da întâietate imediatului, atractivului, cunoscutului, împotriva a ceea ce e adânc uman, bogat… de necuprins.
În noiembrie 2003, Teatrul româno-american Eugene O`Neill, pe care l-am fondat împreună cu parteneri din SUA la București în iulie 1991, prin Fundația Diallog, a organizat în sala Teatrului Național „I.L. Caragiale”, Simpozionul „Eugene O`Neill” – Autorul și opera sa în contextul contemporan. Simpozionul a avut loc cu prilejul comemorării a cincizeci de ani de la trecerea în neființă a marelui scriitor. Clasicitatea și modernitatea dramaturgului au fost prezentate cu expertiză profesională de Dan Sullivan, critic, director al Departamentului de Critică al Centrului de Studii Teatrale „Eugene O`Neill”, profesor la Universitatea din Minnesota; de Theodore Mann, cel care a fondat teatrul Cicle in the Square din New York, producător și regizor, premiat pentru excepționala sa carieră în montarea pieselor dramaturgului – menționăm: „Din jale se întrupează Electra”, „Sosește vânzătorul de gheață”, „Luna pentru cei dezmoșteniți”, „Tinerețea, bat-o vina!”. Din Marea Birtanie a fost prezent John Elsom, critic de teatru și dramaturg, cel care a fondat Bush Theater în Londra, autor a numeroase volume de rezonanță internațională, printre care: „Post-war british theater „; „Is Shakespeare Still Our Contemporary” și „The End of the Absurd”, director la Arts Interlink. Echipa a fost completată de Salome Jens, binecunoscuta actriță a scenei americane contemporane, interpretă a unor partituri de anvergură, deținătoare a numeroase distincții și premii de interpretare pentru personaje o`neilliene și, bineînțeles, din partea română, au prezentat comunicări regretații: prof. univ. dr. Dan Grigorescu; criticul de teatru și film Irina Coroiu; istoricul de teatru, directorul Muzeului Teatrului Național din București, Ionuț Niculescu; Mircea Albulescu, interpret și regizor al spectacolului „Patima de sub ulmi”, realizat la Teatrul Național de Televiziune.
Sesiunea a cuprins și proiectul „Debuturi – regizori, actori, scenografi” și a avut sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor și al Ambasadei Statelor Unite ale Americii la București. Cele trei zile de dezbateri și spectacole au beneficiat de prezența Excelenței Sale, ambasadorul Michael E. Guest, care și-a exprimat public gratitudinea față de această manifestare. „De aleasă diplomație culturală”
În aceeași perioadă pe scena naționalului londonez strălucea o versiune scenică a tragediei „Din jale se întrupează Electra”. La New York, pe Broadway, la Toronto și Sydney se joacă în ultimile stagiuni din nou Eugene O`Neill, cel care e precursorul, cum îmi spunea cândva Edith Markson, dramaturgiei americane performante din secolul XX, de la E. Albee, până la Sam Shepard.
Cine e O`Neill?
„Premiera absolută a montărilor din opera lui O’Neill în România a avut loc la Cluj în stagiunea a XXI-a (1939-1940) cu piesa Dincolo de zare, în regia lui Victor Papilian, şi în interpretarea lui Nicolae Sireteanu, Iosif Vanciu, Titus Lapteș, Violeta Boitoş şi Marcela Borşa. Din păcate, câteva luni mai târziu (august 1940) acest teatru a fost nevoit să se refugieze la Timişoara sub presiunea exercitată de ocupaţia hortystă a nordului Transilvaniei. Aşa că Bucureştiul va prelua ştafeta şi va aduce consacrarea dramaturgului american la noi. Aceeaşi piesă „Dincolo de zare” distinsă cu premiul Pulitzer în anul 1920 va fi reprezentată pe scena Teatrului Nostru în premieră la Bucureşti la data de 21 aprilie 1943, în traducerea lui Costache Popa. Este adeseori remarcată insistenţa cu care directorii acestui teatru luptă pentru formarea şi păstrarea unui repertoriu de clasă precum şi meritul actorilor Tantzi şi Dina Cocea alături de Fory Etterle de a conferi o notă de intelectualitate şi stil acestui teatru particular.
În cronicile consacrate acestui eveniment teatral, N. Carandino consemnează “vigoarea tragică” a personalităţii teatrale a dramaturgului american, singurul scriitor contemporan care valorifică miturile antice pentru a exprima de fapt dramatismul vieţii contemporane.” (Rodica Pioariu, Fenomenul O`Neill în România)
Dar adevărata revelaţie o va produce spectacolul Din jale se-ntrupează Electra prezentat în premieră la Teatrul Naţional din Bucureşti la data de 22 decembrie 1943, în plin război, când România era încă aliată cu Germania nazistă. Ioan Massoff în Teatrul românesc, vol VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, notează – „Trilogia, în 13 tablouri a beneficiat de excelenta traducere a lui Petru Comarnescu în colaborare cu Margareta Sterian. Spectacolul care dura 5 ore şi 30 de minute a atras mii de oameni de vârste şi profesii diferite, şi zeci de reacţii critice din partea analiştilor dramatici şi literari. S-a declanşat o adevărată psihoză – Oameni de toate felurile – dintre care unii nu călcaseră până atunci în teatru – înarmaţi cu ceva alimente, asistau uneori sub “alarmă aeriană”, la nenorocirile familiei Mannonilor….
În regia lui Ion Şahighian, cu o distribuţie de excepţie care includea pe George Vraca în triplă ipostază: Ezra Mannon, Orin şi Adam Brant, Agepsina Macri – Eftimiu în rolul Christinei, Aura Buzescu întruchipând-o pe Lavinia şi apoi Ion Anastasiad, Kitti Gheorghiu, Marcela Demetriad, N. Pereanu, Chiril Economu, I. Horaţiu – în roluri secundare, spectacolul s-a reprezentat de 101 ori, luni întregi, seară de seară, cu săli pline. Cererea de bilete a fost excesivă şi s-a ajuns până acolo încât direcţia teatrului să fie ameninţată cu acţionarea ei în justiţie pentru o pretinsă favorizare a unei categorii de spectatori în dauna altora. În aceste împrejurări s-a procedat la publicarea zilnică a situaţiei vânzării biletelor şi s-a deschis o a doua casă de bilete.
Descoperim în lucrarea „Fenomenul O`Neill în România” al Rodicăi Pioariu câteva lucruri de însemnătate… „Cum ne-am putea explica o atare stare de lucruri? Ce resorturi intime s-au putut declanşa în sufletul românului, tragic afectat de ororile războiului, lipsit de orizont şi perspectivă încât să vadă în obţinerea unui loc la teatru o posibilă salvare din infernul vieţii cotidiene? Există, neîndoielnic o legătură incontestabilă între viaţa teatrului şi fundalul social-politic în care acesta se desfăşoară. Teatrul este “conştiinţă în mişcare”, realitate vie, cu numeroase implicaţii în destinul vremii şi reprezintă direct epoca din care a prins viaţă, reflectând din plin contradicţiile cuibărite în conştiinţa umană şi frământările care-i conturează existenţa. Fiinţa umană nu poate rămâne insensibilă la marile drame ale existenţei, nu se poate exila din propria-i condiţie umană. Ea caută doar paleative care să-i dea iluzia salvării, să-i întreţină speranţa abia pâlpâindă a demnităţii de om. Le va găsi în universul specific teatrului, care devine – în condiţiile războiului – un loc de refugiu, un loc de uitare, de evadare din real, un nou mod de a trăi într-un paradis artificial. Lacom de teatru, publicul umplea, sub semnul derutei generale, atât sălile de spectacol-divertisment care să-i alunge anxietăţile şi grijile cotidiene, cât şi cele care reprezentau opere de artă autentică, durabile, care să dezlănţuie în sufletul lor emoţii şi pasiuni majore, purificându-l. Pentru a satisface această uriaşă cerere de teatru s-a recurs la spectacole “de la ora 5”, pentru că “teatrul adevărat, mai amplu, mai verosimil, mai măreţ decât însăşi viaţa” să-şi poată împlini funcţia primordială de factor cultural.
Şi totuşi succesul obţinut de capodopera dramaturgului american pe scena Naţionalului a fost o realitate. Ea ne îndreptăţeşte să evidenţiem o certă rafinare a gustului publicului românesc, o curiozitate vie, o tentativă de lărgire a orizontului său de cunoaştere şi sensibilitate izvorâte dintr-o acută sete de cultură care infirmă acuzaţiile de superficialitate şi incapacitate a acestuia de a se ridica în sferele rarefiate ale spiritului. Discernământul, forţa de a sesiza esenţa şi de a se identifica cu problematica supusă analizei sunt calităţi reale ale publicului, dar din păcate ele n-au fost suficient cultivate şi stimulate. Şi nu din vina lui!
Cu excepţia câtorva piese de înaltă ţinută artistică înscrise în ultimii ani în repertoriul Teatrului Naţional şi a câtorva realizări prestigioase ale teatrelor particulare nu s-a oferit publicului, decât mediocrităţi.
O’Neill ne aduce într-o epocă dominată de egoism, ură şi ambiţie nemăsurată “lumina unei calde înţelegeri a sufletului prin suflet”.
Premiera trilogiei este în primul rând o biruinţă a publicului nostru – susţine N. Carandino într-o altă cronică dedicată montării lui O’Neill pe scena Naţionalului care trece cu brio un însemnat examen de maturitate. Aplauzele nesfârşite şi mereu reluatele chemări la scenă deschisă sunt urmarea firească a ecoului pe care desfăşurarea piesei l-a lăsat în sufletul lor, făcându-l să vibreze de o emoţie sinceră şi foarte profundă. După ce semnalează atât calităţile creatorului american cât şi inevitabilele scăderi este relevat “simţul aproape anacronic al marilor construcţii şi noţiunea exactă a perspectivelor. O’Neill integrează detaliul în ordonanţele ansamblului şi îi dă o semnificaţie în legătură cu întregul peste care nici o conştiinţă artistică nu poate cu uşurinţă trece” (N Carandino).
Poate că nu este lipsit de importanţă să remarcăm faptul că cele mai valoroase montări ale creaţiei o’neilliene se realizează în perioada de directorat al lui Liviu Rebreanu la Teatrul Naţional din Bucureşti şi cu colaborarea de prestigiu a unor directori de scenă ale căror nume reprezintă certitudini în teatrul românescu: Paul Gusty, Ion Sava și I. Şahighian.
Liviu Rebreanu în discursul de instalare în postul de director al Teatrului Naţional, la data de 15 februarie 1941: “să eliminăm din teatru orice preocupare străină de artă, pentru că în dezordine şi anarhie arta se ofileşte. Vin aici să vă aduc pace şi concordie. Nu vreau să ştiu de politică! Cei care s-au făcut vinovaţi de politică vor da seama în faţa celor în drept… să repunem teatrul în locul lui de merit” – scria Ioan Massof în Teatrul românesc, vol VIII.
Prin Eugene O’Neill, filonul tragic reprezentat de Sofocle, Eschil, Euripide, Shakespeare sau Racine se prelungeşte firesc în actualitate atestând existenţa potenţialului tragic al omului modern. Dar pentru că valorificarea acestor teme, mituri, motive clasice să fie autentică O’Neill le-a îmbrăcat în forme noi care să corespundă epocii contemporane, problematicii existenţiale a omului modern şi tiparelor sale specifice de gândire şi sensibilitate.
În acestă judecată critică a lui N. Carandino, piesa “nu este numai sinteza tragică a timpului nostru, ci în acelaşi timp miracolul care aduce unei arte presupuse în declin un capital de viaţă şi de tehnică teatrală susceptibil să alimenteze secolele.
Maestru al conflictelor, O’Neill va experimenta procedee şi tehnici noi de redare a realităţii, a contradicţiei insolvabile dintre real şi ideal, dintre aspiraţii şi posibilităţi, marcând astfel totala sa autenticitate şi contribuţia certă la înnoirea şi îmbogăţirea mijloacelor de expresie dramatică ale teatrului modern. „
Cine este Eugene O`Neill?
La sfârșitul deceniului VIII al secolului trecut, discutând cu George Scott, directorul Centrului de Studii Teatrale Eugene O`Neill, am aflat că în 1942, în plină suferință fizică, marele dramaturg a scris o piesă necunoscută multora dintre noi – Hughie… Tot atunci am aflat că Al Pacino a interpretat personajul principal din această bijuterie dramaturgică. Hughie, o poveste despre ratare și singurătate, despre stress și neputința de a-ți păstra vie încrederea. O piesă despre revelația unei prietenii, despre spaima de zi cu zi, despre noapte și puterea vieții…
Am adus piesa în România după ce am aflat că anul trecut ea s-a jucat pe Broadway.
Cu Forest Whitaker în rolul principal, regia Michael Grandage.
De ce la Unteatru?
„Am simţit că vrem să spunem ceva şi ne-am inventat limbajul. UNTEATRU e limba noastră. Când am plecat la drumul ăsta nu ne-am imaginat nimic, am sperat doar să rezistăm, în rest ne-am aruncat în gol fără nicio plasă de salvare. Probabil e singura cale. Am avut parte de multe surprize, plăcute şi ne. Dar, una peste alta, UNTEATRU de astăzi este cea mai plăcută surpriză pe care destinul ne-a facut-o. Nu ne aşteptam la tărâmul ăsta magic. Alegerile noastre sunt strâns legate de zona noastră personală – stare, inspiraţie, – nu sunt rezultatul unui studiu despre nevoile teatrului, totul e foarte personal şi egoist. Prin toate spectacolele pe care le facem, vorbim câte puţin şi despre noi. Ne imaginam că la sfârşitul vieţii dacă am putea să punem în linie toate spectacolele făcute de noi, ar rezulta o radiografie extrem de fidelă a noastră. E un fel de a te dărui. Credem că teoria asta se poate aplica tututor prestatorilor de servicii creative din spaţiul UNTEATRU. Cam astea sunt criteriile generale de alcătuire a repertoriului.
UNTEATRU e un teatru.” mărturisesc Andrei și Andreea Grosu, fondatorii acestui teatru independent.
Iar aici m-am întâlnit cu doi actori minunați, Richard Bovnoczki și Andrei Seușan.
Iată ce spunea Richard Bovnoczki, interpretul lui Erie Smith: „Scrierile lui Eugene O’Neill au încărcătura unei vieți trăite intens. Tragicul, poeticul, comicul, se împletesc și încarcă momentul dramaturgic cu viață în cele mai bogate nuanțe. Caracterele din universul O’Neill sunt înspăimântător de bine tușate si complex structurate, obligându-te ca actor să ai aceeași disponibilitate de a-ți asuma până la jertfă și viața și moartea. Întâlnirea cu dramaturgia o’neilliană și această versiune scenică, în această viziune regizorală, a resuscitat în mine ideea de artă actoricească. A fost un drum fascinant, salvator și neașteptat.”
Iar partenerul său, Andrei Seușan, interpretul lui Charlie Hughies, continua: „ O experiență pe care orice tânăr actor ar trebui să o aibă. Intâlnirea cu un Text, cu un Regizor, cu un Partener. Spațiul de la Unteatru are energia lui benefică – și Hughie-ul o’neillian a camptat-o.”
Oare de ce am ales această piesă?
Pentru că Eugene O`Neill, după reprezentația în premieră cu Anna Christie, a bătut la ușa cabinei interpretei, a intrat fără să aștepte răspunsul, s-a așezat cu pardesiul strâns în jurul corpului pe un scaun și a tăcut… Interpreta îl privea în oglindă, nu apucase să se demacheze. Tăcerea era dincolo de cabina teatrului, dincolo de New York, dincolo de orizont… Apoi O`Neill s-a ridicat în picioare și a spus: vrei să fii soția mea, secretara mea, amanta mea? Stins, imediat, lăcrimând, zâmbind, actrița a spus da. Bine, a zis dramaturgul, și a plecat. În adâncul tăcerii și în ieșirea din cabina teatrului vibra întreaga lui operă…
