Călin Ciobotari
E o iluzie să crezi că actul critic funcționează stilistic independent de obiectul său, în cazul teatrului de spectacolul asupra căruia actul critic se apleacă pentru a vorbi despre el. Cel puțin în cazul meu, constat adeseori că stilistica spectacolului influențează stilistica textului pe care îl scriu, ca un fel de contaminare sau poate ca o formă involuntară de comunicare. E și motivul pentru care, de ceva timp, am renunțat la a mai scrie despre spectacolele proaste; neinspirându-mă în vreun fel, îmi creează impresia unui act mecanic, gratuit și sec. La modul ideal, despre un spectacol precum Ierbar, în regia lui Radu Afrim (Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”), ar trebui să scriu o cronică în versuri sau, oricum, de un nivel poetic ce ar dilua fără drept de apel sărmanul …act critic. E genul de spectacol ce se refuză parcă șabloanelor analitice, pretinzând mai degrabă a fi trăit și consumat în intimitatea de după, decât a fi „vorbit”, comentat, analizat.
Asumat poetic, cu o dramaturgie splendidă creată de Radu Afrim în parteneriat creativ cu Simona Popescu (Cartea plantelor și a animalelor), Ierbar investighează într-o manieră atipică o serie de teme deloc străine, de altfel, operei regizorale ale celui în discuție: timpul, uitarea (cea sălbatecă, ce te face să pierzi lucrurile pe care le-ai îndrăgit, dar și cea blândă, a „nu mă uita”-urilor dintr-un vechi ierbar), fragilitatea ființei, revizitarea afectivă a trecutului și așa mai departe. De data aceasta, însă, Afrim alege să se sprijine explicit, mai mult decât în alte rânduri, pe structuri poetice cărora le explorează până în cele mai mici detalii teatralitățile și potențialul dramatic. Demersul este riscant, căci exclude din start un public superficial care limitează teatrul la schimbul de replici, iar acțiunea la inter-acțiune imediată; în plus, pretinde nu doar asumare din partea actorilor, ci și a spectatorilor; pe parcursul celor două ore, Ierbarul te obligă să lași garda jos și să te cufunzi în hipnoticele lumi deschise de cuvânt. Abia dacă faci asta, guști din plin deliciile de tot felul, auditive sau vizuale, exterioare sau interioare. E atâta intimitate în acest spectacol, încât încerci stranie senzație că, simultan cu scena oficială a teatrului, o altă scenă, una privat-lăuntrică, găzduiește aceeași reprezentație.
Ceea ce demonstrează în primul rând pariul regizoral este forța cuvântului, capacitatea sa de a modela reliefurile, dar și percepția asupra unei lumi, de a completa ceea ce este vizibil prin ceea ce decidem noi că trebuie să fie vizibil, de a auzi, dincolo de conținuturile semantice, muzicalități despre care n-ai fi bănuit că se pot afla într-o înșiruire nominală de plante de prin atlasele botanic. Recitativul atât de special și atât de curat al actorilor mureșeni subliniază excelent valoarea dramaturgiei; un fel de realism intimist pus în rostire face ca bucăți întregi de text să-și câștige statut de cântec… Am spus-o și cu alte ocazii, modul în care Afrim reorientează teatrul spre cuvânt, în plină eră a post-trans-meta-dramaticului e admirabil.
Când sera orașului devine o arhivă a unor ecouri îndepărtate, oamenii care ajung aici nu rămân netransformați. E un tărâm al vegetalului în care omenescului nu-i rămâne decât să se adapteze sau să se conecteze la ceva enigmatic, nespus de tandru și de fragil: fie prin nume, fie prin mișcările coregrafiate, fie prin dulci mutații afective produse de reamintire sau de surprinzătoare reinterpretări ale unor banale întâmplări de demult… Oamenii din Ierbar preiau trăsăturile vegetalului, devenind dedublări ale acestuia, volatilizându-și existențele, diluându-și materia, asumându-și o botanică existențială și accesând un seducător nivel ontologic-floral. Din arhitecturile ierbii apar personaje ce vor mixa planul concret al vieților de până acum cu magia spre care sunt conduși prin coridoarele onirice ale serei. Viorel, administratorul și zeitatea (neortodoxă) în salopetă cu pantaloni scurți a spațiului, aliaj încântător de cinism și sensibilitate (Nicu Mihoc) tanti Roza, cândva comunistă, astăzi duh blând și senin erotizat al vegetalului (Berekméri Katalin), Darius, minorul care agață pe Tik Tok, promițând fetelor că le va arăta marea (Alex Stoicescu), un El și o Ea ce redescoperă o iubire copilărească pe care o credeau pierdută pentru totdeauna (Elena Purea & Theo Marton), Piticul (aproape porno) de grădină ale cărui pilde poetice îl transformă în veritabil purtător de cuvânt al floralului (Luchian Pantea), Dia Păpădia și toate celelalte personaje aflate pe granița dintre real și vis. Poveștile lor se topesc într-un scenariu ce îi cuprinde pe toți, familie de visători pentru care a fi devine similar cu a înflori.
Scenografia Irinei Moscu e un admirabil conductor de atmosferă și energii. Naturalismul stilizat pe care îl propune în organizarea scenei, cu „parcelări” luxuriante, cu o seră pe care o vedem din exterior, dar în care intuim fantastice metamorfoze, cu aleea de pietre ce străbate pământul reavăn, ne tulbură prin impresia de lume recognoscibilă și totuși parcă dispărută. Un ecran-fereastră, soluție dragă lui Afrim, deschide spațiul spre teritorii video cu filmări prealabile în natura reală, dar și cu inserturi de artă, precum lucrarea Helenei Flockhart sau alte elemente grafice. Impresionante și costumele multora dintre personaje, evocând ele însele personalități vegetale ce se îngemănează cu personalitățile umane; domină verdele și floralul; din când în când, câte un accesoriu extravagant, precum uluitoarea poșetă purtată de Dia Păpădia (Ale Țifrea), fură privirea și instigă la a ne lăsa liberă imaginația.
Alături de plante, într-un grad mai mic, la răstimpuri intervine și animalierul, fie prin acea capră-mască de corp, fie prin pisica moartă a lui Darius, fie prin pasărea în cuib pe care o zărim în înaltul scenei plus sonorități specifice zburătoarelor, fie prin alte referiri pasagere.
Neostentativ, însă percutant, Afrim ne vorbește despre ceva ce s-a pierdut în relația noastră cu natura. Nostalgia anilor 70, 80, căreia regizorul i-a dedicat și alte spectacole, e trecută acum prin filtrele unor conexiuni pe cât de simple pe atât de înalte pe care le aveam cu „poarta din spate ce dă spre pădure” și spre o libertate de alt tip, o retro-libertate pe care nu mai putem să o înțelegem. Mai sunt posibile reîndrăgostirea de iarbă, energiile curative luate dintr-o floare, bucuria de neegalat a unui nocturn în natură (încântător construit nocturnul din Ierbar)?! Personajele lui Afrim par să ne răspundă că da, iar ceva din noi dorește din răsputeri să li se alăture… E un adio, dar și ceva ce încă adie, precum în acel răvășitor vers al Simonei Popescu despre rotocoalele efemerelor păpădii care …adio, adie…
Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu” – Ierbar. Scenariu de Radu Afrim inspirat din volumul de poezie Cartea plantelor și animalelor, de Simona Popescu. Regia artistică și universul sonor: Radu Afrim. Scenografia: Irina Moscu. Dramaturgia de scenă: Andreea Radu. Video design: Trucza Samu. Asistent regie: Dragoș Stoenescu. Asistent scenografie: Sikó Dorottya. Regie tehnică: Teodora Crăciun. Cu: Nicu Mihoc, Berekméri Katalin, Elena Purea, Theo Marton, Alex Stoicescu, Laura Mihalache, Luchian Pantea, Ale Țifrea, Georgiana Ghergu, Loredana Dascălu, Mela Mihai, Radu Anastas. Data vizionării: 6 decembrie 2022.
