Călin Ciobotari
Unul dintre cele mai așteptate evenimente din ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu a fost spectacolul lui Pippo Delbono, Joy/ Bucuria, produs de Emilia Romagna Teatro Fondazione și Théâtre de Liège.
Spectacolul este remodelat de dispariția lui Bobo, marele prieten al lui Pippo Delbono, a cărui moarte a impus un tip de atitudine din partea celui care, în urmă cu 22 de ani, îl scotea pe surdo-mutul micro-cefalian din azilul în care stătuse 40 de ani și îl integra în faimoasa și atât de speciala sa trupă. Bucuria începe cu un petec de gazon pe care răsar flori, perspectivă idilică a unui mormânt înverzit, în care, paradoxal, palpită viața. Bobo nu a murit, Bobo este aici, fie și pe înregistrările audio ce îi redau frânturi din „limbajul” uneori păsăresc, alteori evocând un scâncet prelingvistic. La întâlnirea ce a precedat spectacolul, Delbono a insistat aproape obsesiv pe această temă a falsei dispariții și a continuității, mai mult sau mai puțin simbolice, a „existenței” lui Bobo.
Bucuria poartă amprenta hiper-personală a unui creator ce nu concepe să fac teatru în afara propriului sine, un „teatru la persoana I”, cum îl numea Octavian Saiu, cu ample fragmente din propria-i biografie, cu etalarea unor stări de o intimitate tulburătoare, un teatru-mărturisire în care ești chemat nu să înțelegi, ci să asiști la o destăinuire. Lumea lui Delbono nu e una confortabilă, marcată fiind de reliefuri și abisalități la vedere, conflicte traduse poetic, înșelătoare și niciodată pe deplin rezolvate. Forța de seducție a acestui teatru, dincolo de multiplele formule estetice la care recurge creatorul său, este sinceritatea care, prin adresabilitate directă, pretinde spectatorului o formulă similară de receptare. Dacă tot ne-am adunat cu toții aici, pare să spună Pippo, haideți să fim sinceri unii cu alții. Fie de pe scenă, fie din public, Delbono intermediază o relație ce se vrea foarte directă între cel ce oferă și cel ce primește.
Oarecum paradoxal, Bucuria mi se pare un spectacol a cărui notă dominantă este depresia. O depresie pe care Delbono o estetizează și o deghizează în colonade de flori ce atârnă din înaltul scenei, în culorile vii, în muzica ce vrea să bine-dispună, în celebrarea împăcărilor cu sine și cu ceilalți. De peste tot, însă, de sub învelișurile acestea strălucitoare, pândesc tristețea, zădărnicia, oboseala de tip existențial. Ca și cum nu poți vorbi despre bucurie decât plasându-te într-un dincolo al ei, un dincolo nicidecum neutru, ci alcătuit din tot ceea ce se opune bucuriei. A vorbi despre bucurie devine sinonim cu a tânji la bucurie.
Delbono recurge la o teatralitate mai accentuată decât în alte spectacole: imaginile scenice sunt construite la vedere (actorul emigrant ridică scenografii provizorii: flota vaporașelor de hârtie, covorul de frunze, materialele florale, sacii cu haine multicolore ce se revarsă pentru a crea un sol exotic), metafora circului își are și ea relevanța ei, la fel, fragmentul de scenă în scenă, apoi distanța dintre Delbono și propria-i voce înregistrată, plus multe alte asemenea accesorii de teatralizare nu doar a unui spectacol, ci, în mod esențial, a unei vieți.
Există, la fel, o componentă intens documentară a spectacolului: cum să reprezentăm bucuria, cum să o teoretizăm, cum să o observăm, cum să o clasificăm, cum să raționalizăm inefabilul acesta, bunul acesta atât de valoros pentru umanitate? Uneori apelând la realism brut, alteori filosofând poetic, însă mereu intens prezent în interiorul propriilor discursuri, Pippo pare să opteze pentru o bucurie finală ce provine din înțelegerea faptului că întotdeauna după iarnă vine primăvară și, după noapte, inevitabil se face zi. Lucrurile trebuie luate așa cum sunt. Nebunia, durerea, moartea, dragostea, carnea au sensul lor, trebuie doar să le accepți cu seninătatea unui budist ce contemplă amurgul. Ușor de spus… Greu de crezut…
Fragil, uneori nesigur în mișcări, Pippo mi s-a părut mai vulnerabil ca oricând. Și el, și oamenii din preajma sa aveau ceva din inconsistența unui vis. Încerc să-mi reamintesc detalii din spectacol și, mai degrabă decât conținuturi, văd contururi, siluete grăbite sau, din contra, încremenite pe o bancă, imagini-decor în refacere caleidoscopică, Pippo schițând stângaci pași de tango etc. Mai degrabă re-aud decât re-văd acest spectacol ce poartă în el tocmai nota dominantă a temei despre care vorbește: efemeritatea… Nu cred că e un spectacol memorabil, ci încântător tocmai prin inconsistență…
Emilia Romagna Teatro Fondazione, Pippo Delbono Company – Joy, concepție și regie de Pippo Delbono. Cu: Dolly Albertin, Gianluca Ballare, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella, vocea lui Bobo. Muzica: Pippo Delbono, Antoine Bataille, Nicola Toscano. Light design: Orlando Bolognesi. Sound: Pietro Tirella. Costume: Elena Giampaoli. Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu 2019.
