Dan Hatmanu : viața și manopera șopîrlei cu franjuri în țara rîmelor cu bulbuci

despre perenul curent estetico-moral al fecălismului rozaliu

 

Vă mai amintiți, cumva ? În plină dictatură comunistă (cu sufocante dungi nord-coreene ), Dan Hatmanu pictează o scenă suprarealistă, devenită repede celebră, grație propagandei regimului – dictatorul Ceaușescu, alături de grotesca lui soție, ciocnește un pahar cu domnitorul Ștefan cel Mare, care scoate o mînă din rama unui tablou . Apoi, după ce dictatura e înlăturată violent ( cu prețul morții a peste o mie de oameni ), pictorul Hatmanu spune că, pictînd acel tablou, de fapt și-a bătut joc de cuplul dictatorial. Iar proștii intelectuali care au răbdat de foame, de frig și de frică în vremea dictatorului pictat de maestrul H înghit de atunci, în proporție de 99 %, această explicație șmecheristă, tupeistă și ieftină, livrată cu nonșalanță de colaboraționistul cu bidinea al dictaturii cu mitralieră.

Da, colaboraționist, acesta e cuvîntul corect și foarte exact. Iar asta era valabil și dacă maestrul H picta cuplul de dictatori fiindcă murea de foame. Foamea poate fi o explicație, nu o scuză universală. Doar că maestrul H n-a fost deloc un năcăjit al regimului, ci un profitor îmbuibat al dictaturii. Sau poate credeți cumva că celebrul pictor a fost ales în Marea Adunare Națională ( parlamentul comunist ) nu ca tovarăș de nădejde al regimului, ci prin vot liber, ca reprezentant artistic al Partidului Partizanilor Anti-comuniști ? Și asta exact în ultimii și cei mai sufocanți ai ai dictaturii ceaușiste. Sau poate că imperialiștii semidocți de la Wikipedia mint vizavi de deputăția comunistă a pictorului Hatmanu. Ori poate v-a spus cumva vreun mare hermeneut că titlul coprodoperei despre care vorbim ( ,, Aniversare ,, ) și data de naștere a dictatorului, proptită cu litere mari în calendarul din tablou, reprezintă, de fapt, simbioza dintre metafizică și intestinul gros, cu ajutorul levitației limacșilor cu papion ?

După presupusa revoluție anti-comunistă, colaboraționistul Hatmanu și-a văzut în continuare de ceea ce știa el mai bine : să fie un apendice artistic al celor cu putere și bani. Așa s-a pricopsit și primăria ieșeană, în vremea micului ceaușesc Simirad, cu o salată de portrete ale foștilor primari ai orașului. Pe bani publici, doar nu degeaba. Iar în acest caz maestrul H chiar ar fi avut motive să spună că și-a bătut joc, dacă luăm în calcul portretul comanditarului Simirad : un cap mititel, ca de păpușă, lipit peste un corp mătăhălos, de buhai negru cu papion.

Nu e nici o mirare, deci, că fostul colaboraționist comunist a fost uns cetățean de onoare al Iașului. Ori că, după moarte, sicriul lui a fost plasat în holul de onoare al primăriei bahluieze, pentru ca rafinații lui admiratori să-i poată aduce un ultim și solemn omagiu. E drept, primarul pitic Chirica subvenționează, deocamdată, doar teatrul penibil numit ,, Procesul Comuniștilor,, , deci mai are pînă la ,, Judecata de Apoi a Colaboraționiștilor Comunismului ,, . Așa că actualul edil primărez, al cărui portret l-a ratat mortul de 92 de ani, poate continua manevra clasică a rrromînului imparțial : cu o mînă dă bani de la buget pentru circul anti-comunist, cu cealaltă omagiază colaboraționiști ai dictaturii comuniste. Că doar toți sîntem rrrromîni, mai mult sau mai puțin onești, nuu … ?

A se scuti cu ,, Vaaai, da’ abia o murit omu’ … ,, . Moartea nu e un detergent universal. Iar mii dintre morții comunismului n-au avut nici liniște cînd au murit, nici cruce, darămite icoane suprarealiste, pictate de artiști celebri. Iar acum titlurile de cetățean de onoare sînt oricum rezervate, precum am văzut.

De ce atîtea vorbe grele pentru un biet tablou slugarnic? Evident că pentru rîme pare bizar : portretele lingăiste ale marilor reptile din fruntea apocalipsei comuniste, pictate de șopîrle parșive, n-au fost doar niște franjuri ai morții zilnice. Au fost , de fapt, niște unelte legitimatoare ale călăilor cu stea roșie. La fel ca poeziile, romanele și filmele din același hîrdău. Da, știu că sună prea sumbru pentru delicatele urechi creștineze ale hermeneuților de buzunar. Dar mai sumbră și cancerigenă e celebrarea legitimatoare și alienantă a slugilor artistice ale călăilor deloc artistici.

Da, chiar dacă nu omori direct pe nimeni, e de ajuns să fii complice al celor care omoară, fizic sau mental. A se scuti cu ,, Vai, dar talentul lui compensează slugărnicia parșivă … ,, . Talentul , la fel ca foamea, nu e o scuză universală. Cînd ești complicele Răului, nu prea contează dacă ascuți toporul călăului sau îi pictezi frumos masca, cu figuri zîmbitoare și pline de bunătate.

Desigur că aveți dreptate : Dan Hatmanu a fost un limax mic față de cei din primele rînduri ale legiunii de lingăi artistici ai ciumei comuniste. Iar funeraliile lui sînt flatulență în vînt față de mega-hîrdăul doliului național, cu lăcrămi și tone de secreții nazale, pricinuit de moartea celui mai toxic propagandist liric al dictaturii ceaușiste , Adrian Păunescu. La al cărui sicriu și-a prezentat omagiul însuși președintele țării, marele anti-comunist de mucava și jeg Traian Băsescu.

Aaa, să nu uit : sper că ați priceput  –  acest text e un omagiu pentru recent răposatul maestru Hatmanu. Și și pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu, în cinstea glorioasei lui zile de naștere – 26 ianuarie . Doar nu credeți cumva că nu respect marile valori ale neamului …

Iar pentru rîmele indignate, rezum : cînd faci din balegă anafură pentru împărtășanie, ești rîmă. Nici măcar reptilă.

Lucian Postu

 

Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii ieşene. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului  ” romîn ” și a derivatelor sale.

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here