Profesorul și teatrologul Constantin Paiu este unul dintre intelectualii ce au marcat istoria Radio Iași. Între 1965 și 1985, a avut în responsabilitatea sa producțiile de teatru radiofonic. Datorită lui, un capitol întreg al acestei istorii comune, teatru-radio, a fost înregistrat pe bandă magnetică. (Ioana Soreanu)
Ioana Soreanu: Ați scris în articolul publicat în cartea coordonată de Gabriela Câmpeanu și publicată în 2001, când Radio Iași împlinea 60 de ani, că radioul v-a „facilitat pătrunderea fără opreliști în tainele unei lumi fascinante, pe care o visați încă din copilărie – teatrul”. Este important acest antrenament, această pregătire? În ce fel formează teatrul radiofonic un viitor om de teatru sau un viitor spectator de teatru?
Constantin Paiu: Fără îndoială, „pregătirea”, cum îi spuneți dumneavoastră, adică treptata apropiere, încă din anii copilăriei, de specificul unor preocupări profilate, din care, posibil, viitorul adolescent va alege și se va apropia decisiv pentru activitatea lui de mai târziu, este cum nu se poate mai importantă. Acumulările de acest fel sunt temeinice și durabile. Funcționează însă, în acest proces al pregătirii, o seamă de condiții, controlate sau nu. În cazul dat de dumneavoastră, întâmplarea are un rol central. În familia copilului există acum, desigur, un aparat de radio; în copilăria mea era un lux. Dar cei care aveau, puneau aparatul pe marginea ferestrei și dădeau volumul cât încape; stăteai în drum, dacă aveai vreme, și ascultai. Programele erau atunci, ca și acum, alese de părinți sau de frații mai mari. Dacă se întâmplă ca lor să le placă emisiunile de teatru radiofonic, atunci copilul va deveni, la rându-i, interesat de povestea teatrală. Va întreba, poate, de unde vorbesc cei pe care-i ascultă. Este acesta un prim pas către teatru. Va vrea să-i vadă pe acești oameni, și va fi dus la teatru. Dar dacă, tot din întâmplare, familia copilului nu agreează teatrul, copilul va afla mult mai târziu, pe alte căi, de existența unei asemenea arte. Și va fi sau nu va fi interesat de ea.
„În teatrul radiofonic (…) ascultătorul devine propriul său regizor”
Ioana Soreanu: Nu v-ați limitat doar la spațiul ieșean al artei dramatice, ați călătorit în toată Moldova, realizând interviuri pentru emisiunile de actualitate teatrală, înregistrând piese de teatru, uneori în studiouri improvizate. Cum erau realizate aceste înregistrări? Ce înseamnă studiouri improvizate? Cred că este interesant de știut în ce condiții se făceau aceste înregistrări pentru a putea vedea cum s-a transformat acest proces în timp și care era atmosfera de lucru.
Constantin Paiu: Era, pentru Studioul de Radio Iași, o perioadă de pionierat și de cutezanță. Primele încercări de înregistrare a unui text teatral, șovăielnice și naive, fuseseră făcute de Mircea Radu Iacoban, într-o cabină de înregistrări din vechea clădire a instituției. Din 1965, când Iacoban a plecat la „Cronica”, am fost poftit să răspund eu de emisiunile de actualitate și critică teatrală și să continui începutul Teatrului la microfon, cum se numea pe atunci. Spun să răspund în sensul în care Micul Prinț spunea: „Eu sunt răspunzător de steaua mea!” Nu văzusem niciodată cum se înregistrează un scenariu. Pășeam pe un teren total necunoscut, bazat mai ales pe afinitățile mele față de universul teatral. Aveam un singur sfătuitor, actorul Virgil Raiciu, care făcea crăinicie și citea la microfon, când era nevoie, diferite texte. Alături cu acest neuitat prieten al meu și al radioului am descoperit lumea teatrului radiofonic. Primul pas era alegerea unui text care să comunice limpede ascultătorului cine sunt personajele, ce fac ele, unde se desfășoară acțiunea. Apelul la așa-zisul „povestitor” l-am folosit cât mai rar cu putință, socotindu-l soluție stângace și parazită. Urma stabilirea distribuției, despre care vom mai vorbi. Pe urmă lecturile pe text, capitol important. Și ajungem la înregistrarea propriu-zisă. Acasă, deci la Studioul de Radio Iași, înregistram în Cabina 2, cu spațiu destul de generos pentru realizarea prim-planului și abordarea planurilor secunde. Interpreții erau de la Naționalul ieșean, după o vreme și de la Teatrul Luceafărul. Aveam pe cabina asta și un pupitru de montaj vag performant, se numea Beloianis, care acum ar constitui un obiect curios într-un muzeu de antichități. Dificultățile adevărate au apărut odată cu dorința de a înregistra și cu actori de la celelalte teatre din Moldova. Niciunul nu dispunea de un spațiu potrivit, adică în care înregistrarea să se realizeze fără ecou, așa-zisul spațiu surd. Și atunci interveneam noi, cei de la radio, împreună cu cei din teatrul la care mergeam. Foloseam, de regulă, scena teatrului, coborând cortina și instalând pereți din carton sau placaj acoperiți cu textile. La Bacău și la Bârlad am înregistrat numai pe scenă. La Botoșani, aveam și o sală mai mică de spectacole, dar cu posibilități puține de a o face „surdă”. La Galați, am înregistrat, dar o singură dată, și în biroul directorului, scena mare nefiindu-ne accesibilă atunci; rezultatul a fost mediocru. La Piatra Neamț era o încăpere aproape în totalitate potrivită scopului nostru, undeva sub podul clădirii. Acolo am făcut multe înregistrări, dar numai noaptea târziu, după ce se culcau toate vrăbiile de sub streașină; altfel nu se putea, din cauza gâlcevei lor neîntrerupte, care nu avea ce să caute pe banda noastră. Multă vreme am folosit un magnetofon portabil Nagra, care asigura o calitate bună înregistrării, dar care era încredințat colegului operator cu mari insistențe, inginerul șef, stăpân absolut asupra domeniului tehnic, dezvoltând de fiecare dată o lecție încruntată despre grija care trebuia acordată acelui prețios instrument. Ceva mai târziu, a fost dotat cu aparatură de înregistrare un microbuz. Cu acesta, dificultatea consta în faptul că trebuia să-i găsim un loc potrivit lângă clădirea teatrului, să tragem de acolo cablurile necesare alimentării cu curent și cele până la scenă sau până unde ne stabileam și instalam microfonul (de regulă, foloseam un microfon numit condensator, cu care puteam capta și vocile imediat apropiate, și pe cele din plan 2 sau 3. Ne erau utile, funcție de scenariu, și microfoanele direcționate). Comunicam cu operatorul rămas în mașină prin intermediul aceluiași microfon, de câte ori întrerupeam și reluam înregistrarea. Necazul era că el nu avea cum ne răspunde, așa că se iveau și surprize la terminarea înregistrării. S-a întâmplat o dată, la Galați, să cobor la mașină și să-l găsesc pe colegul operator, unul aflat pentru prima dată la o astfel de treabă, dormind adânc, în timp ce platanul continua să se rotească în gol, banda fiind de mult terminată. Bieții actori au trebuit să reia o bună bucată din textul deja citit de dânșii. Lucrul la scenariul înregistrat continua după revenire, cu fonotecări (care se făceau exclusiv prin tăiere a benzii cu foarfeca și lipire cu o soluție nelipsită în sticluța de lângă magnetofonul din cabină), cu adaosuri de zgomote necesare, de fond muzical și de toate celelalte trebuitoare. Puneam cortina emisiunii, menționam distribuția și echipa de realizatori, copiam apoi totul pe bandă crudă, puneam rolele în cutii noi, etichetate cum se cuvine, și gata! După ce înregistrarea trecea de „viza internă”, putea fi programată pentru difuzare; bineînțeles, doar cu binecuvântarea trimisului de la Direcția presei, care aplica „viza politică”. Era o treabă migăloasă, pe care am făcut-o însă cu întreagă și nesilită participare douăzeci și mai bine de ani. Era partea noastră de contribuție la tezaurizarea vârstelor unei arte, adică la neuitare.
Ioana Soreanu: Ce înseamnă pregătirea pentru înregistrarea unei piese de teatru radiofonic? Cum se desfășoară întâlnirile cu actorii, repetițiile? Cât durează acestea?
Constantin Paiu: Stabilirea distribuției pentru o înregistrare de teatru radiofonic este, spun eu, bazându-mă pe 20 de ani de exercițiu aplicat și pe cele peste 150 de premiere radiofonice pe care le-am păstorit, o asumare a unei neliniștitoare răspunderi. Când lucrezi și cu un regizor, te sfătuiești cu dânsul, alegeți împreună și de comun acord interpreții ca pentru un concurs de ocupare a unui post vacant. Scaunul nevăzut al regizorului la înregistrările făcute între 1965 și 1985 la Radio Iași a revenit, în proporție de aproximativ 35%, actorului amintit, Virgil Raiciu, bun cunoscător al specificului acestui domeniu. Au mai fost, prin timp, alți vreo trei sau patru, tot actori și tot de la Naționalul ieșean. Celelalte le-am semnat singur. Pentru o distribuție potrivită trebuie, obligatoriu, să cunoști foarte bine actorul la care apelezi. Nu poți intenționa înregistrarea unui text dramatic la un teatru ai cărui actori nu-ți sunt bine cunoscuți. Asta înseamnă să ții pasul cu premierele teatrului dramatic de la care vine actorul, să-l știi în rolurile avute acolo, plierea lui pe rol, timbrul vocii, dar, cu deosebire, dicția. În teatrul radiofonic elementul vizual lipsește. Nu vezi locul în care se petrece povestea, nu vezi personajele mișcându-se, venind, plecând, nu le vezi fețele, statura, vârsta. Ascultătorul devine propriul său regizor, ceea ce aude în difuzorul aparatului trebuie să-i impulsioneze imaginația, să-i desfășoare, filmic, întâmplarea. Actorul care dă viață sonor personajului său poate arăta oricum ca prezență fizică, important este să se suprapună perfect datelor acelui personaj prin timbru, intonație, strigăt, șoaptă, mai ales printr-o impecabilă rostire a cuvântului, indiferent de intensitatea emisiei vocale. Sunt actori potriviți, sunt și actori nepotriviți pentru specificul teatrului radiofonic. Cei familiarizați cu realitatea culiselor, cu felul în care se naște, pas cu pas, viitorul spectacol scenic, știu că actorii au nervi mai mulți și mai subțiri decât majoritatea trăitorilor. Uneori nu-l poți convinge pe un actor că ceea ce dă bine pe scenă nu se potrivește la microfon. Pregătirea actoricească a unui text dramatic pentru teatru radiofonic necesită o concentrare mai strânsă, mai densă decât lucrul la o premieră scenică. În general, două, cel mult trei repetiții după un prim contact cu textul scris trebuie să fie suficiente pentru trecerea la înregistrare. Actorul nu are nevoie să memoreze aici replicile; dar trebuie să găsească rapid varianta cea mai convingătoare a comunicării caracterului căruia îi dă viață exclusiv prin rostire. Modalitatea de lucru cea mai frecvent utilizată la Radio Iași presupunea punerea textului de înregistrat la dispoziția actorului cu câteva zile înaintea primei repetiții, a cărei dată era stabilită prin acordul tuturor celor implicați. Pentru înregistrările făcute cu actori din Iași, preliminariile, uneori nu foarte simple, din cauza activităților în teatru, erau rezolvate de același permanent colaborator al nostru, Virgil Raiciu. Pentru lucrul cu alte teatre, aveam înțelegeri stabilite cu secretariatul literar al teatrului respectiv; trimiteam textele prin poștă sau printr-un coleg care se deplasa atunci în acel oraș, actorii le aveau la îndemână pentru o primă parcurgere, apoi venea, pentru repetiții și înregistrare, echipa studioului, formată mereu, în afară de șofer, din aceiași doi oameni – redactorul-regizor și operatorul, viitor ilustrator sonor și muzical. Cu foarte rare excepții, acest remarcabil coleg al nostru se numea Ioan Teodor. Repetițiile se derulau, mereu, într-o atmosferă cum nu se poate mai prietenească. Dacă trebuia, în timpul înregistrării anumite secvențe erau reluate, fără supărare. Eram, într-un fel, asimilați colectivului teatral care ne găzduia. Rareori se întâmpla ca unul dintre interpreți să revină asupra intonației sau ritmului acceptat la repetiții: „…lasă că știu eu mai bine cum se zice aici!” Cădeam curând la înțelegere, cu participarea tuturor celor de față, iar cel dovedit a nu avea dreptate făcea după cinste cu o bere.
(dialogul face parte dintr-o cercetare doctorală a jurnalistei Ioana Soreanu pe teme ale relației dintre radio și teatru)
