Aureliu Manea, magia și iluminarea scenei

Alexa Visarion

„Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a că­rui cheie s-a pierdut.”  Irina, „Trei surori” – Cehov

(…) Despre Aureliu Manea nu poţi vorbi, nu poţi scrie fără a pierde ceva emblematic din conturul unicităţii sale. A încerca desluşirea, poate umbri esenţa poetică a personalităţii maestrului vizionar. Profet al artei tea­trului, regizor – poem, stelar şi ritualic, călăuză în ceaţa necunoscutului existenţial, incandescent şi subtil, Aureliu Manea a fost miezul fierbinte, hipnotic al vocaţiei destinale cu o dublă prezenţă: autor şi operă, creator în creaţie şi creaţie în creator. (…) Pentru el, existenţa a fost un straniu-fascinant spec­tacol, lăsat întâmplării. Damnat cu o energie unică, hărăzită doar spiritului său, artistul a dezarticulat cosmosul în atomi de teatralitate. Obsedat de dezvăluirile mistuite în fluidul acesto­ra, le-a pătruns fecund identitatea, stârnindu-le explo­ziv sensurile.

„O Cale Lactee înroșită de zbucium…”

Ambiguitatea explorării vibra de teroare subtilă şi erotism. Măsura unicităţii domină şi acum experienţa iniţiatică. Folosind bisturiul gândirii, dar şi misterioase fuziuni energetice, Aureliu Manea pătrundea esenţele pregătindu-le de spectacol. Comic sau tragic, burlesc sau ritualic, auster sau incitant, totul era dăruit pentru un altfel de joc. Conturul comun dispărea. Regulile erau sfidate, începea de fiecare dată experienţa fără sfârşit… (…)

Căutaţi pe net, pe Google, Aureliu Manea, regizor, aşa… în goana clipelor, câteva date biografice şi… apoi, citiţi-l, simţiţi-l, căutaţi-i adâncul magnetic al cugetărilor sale – manifest de lumină, despre viaţa în noaptea unor adâncimi misterioase. Viaţa şi teatrul, germenele imaginaţiei sale. Vizualizaţi aura lui… şi timpul vă va fi prieten. (…)

A trăit atât de puţin, a trăit atât de curat, a trăit atât de stelar, o Cale Lactee înroşită de zbucium… nu poate, nu va putea să ne părăsească vreodată… Nicio­dată. Priviţi-i adâncimea luminii, incandescenţa gându­rilor, ascultaţi muzica din taina cuvintelor… are pros­peţimea unei primăveri roditoare. Venea din nelinişte şi hipnotică stare de veghe, cunoştea durerea şi spaima, dar înălţa mereu bucuria SCENEI lui la cer.

Dincolo de bine şi de rău, senzual şi iniţiat, regi­zorul descoperă dinamica halucinantă a echilibrului ru­inat al existenţei, în spectacolul ei. Doar incandescenţa acestor imagini. Şi rosturile tăinuite… Viaţa şi expre­siile ei decorativ-vizibile sunt fecundate cu/prin ima­ginaţie. Se pătrunde în mister, în absurd, în fantastic, prin detaliu, prin concret, prin obscur… Totul este viziu­ne. Coerenţa umilită se supune aventurii. Perseverenţa şocurilor naşte universalitate, reclamă interogaţia, solarizează invizibilul. Inocent, Aureliu Manea demonizează expresia teatrului, redându-i vigoarea poetică pier­dută în succesive maladii intelectuale. Violenţa candorii surpă degenerarea fenomenului. Stucatura edificiului teatral se risipeşte ridicol. Verticalizarea prin fantezie impune meditaţia. Universul artistului e teatrul dialo­gului însingurărilor solidare. Ramificând necontenit de­taliile haosului, Aureliu Manea organizează prin ştiinţa regiei sale, armonia vizuală a imaginaţiei. Fruct oprit și pom al cunoașterii, personajul său părăsește textul dramatic, cioplindu-și cu disperat umor măștile la răspântii. Artistul e sedus de tensiunea acestora. Actorul e o stare de execuție virtuoasă a metamorfozelor. Atât… Esențial… Plenar… Excitant… Pentru regizor, teatrul e biciuit de libertate și stăpânit de nesupunere. Piesa e veșnic o prezență nemărturisită. Viabilă și fertilă, tocmai din acest rost. Textul trebuie înfrânt prin har, devenind sursă de sugestii. Rigori neștiute coagulează energii cuantice în fiecare structură, riscant modelată. Manea erupe virtuozitate teatrală. Spectacolul e terapie, solicitând prin revoltă, comunicarea. Pe această insulă plutitoare, construită din veghe, teatrul a naufra­giat ca o ultimă bucurie testamentară. (…)

Sora sa, Viorica Samson Manea, a sfinţit cu dragoste nemurirea fratelui ales… Cu toată fiinţa şi puterile sale, din Australia, a venit în ţară pentru a fi alături de el, pentru a-i susţine proiectele, pentru a-i publica cărţile. „Teatrul a fost pentru fratele meu oxigenul care îl ţi­nea în viaţă, a fost «religia» lui. De o naivitate şi de o inocenţă rar întâlnite, de un respect fără margini pentru cei din jurul lui. A avut o capacitate de a inciza lucrurile din jurul lui până la os şi avea o logică de fier (gena ma­mei noastre). Imaginaţia lui într-un fel magic era cu un pas înaintea timpului în care trăia. Eu am fost susținătorul lui la ultimul spectacol pe care l-a pus în scenă Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado. Mie mi-a destăinuit întâi cum vrea să mon­teze spectacolul. Spre bucuria mea nu s-a dezminţit eticheta de «vizionar». Deşi nu văzuse teatru de peste 20 de ani şi-a imaginat spectacolul cu elemente de «multimedia». La prima repetiţie pe scena Teatrului Metropolis când a «comandat» luminile tehnicienilor a făcut-o cu precizie, fără nici o ezitare, ca şi cum făcuse acelaşi lucru cu o zi înainte. A avut har, a iubit oamenii, iar noi îi ducem lipsa”.

Ultima imagine pe scena teatrului Metropolis este un scaun părăsit într-un pustiu, pe care a rămas doar coroana. De undeva din înaltul cerului scenei – podul teatrului, ninge cu fulgii moi ai adevărului imaginat de Aureliu Manea. Ninge într-o lume înroşită, acea Cale Lactee de unde veghează spiritul artistului. „Stăm în nopțile nedormite şi scriem poveşti ca să le citească cineva… A doua zi dimineaţa, în troleibuz, vedem oameni care se grăbesc la ziua lor de muncă. Noap­tea noastră nedormită nu e pentru ei, ci pentru cei care se grăbesc să ajungă la timp la librăria din colţ. Pe cei care ne citesc nu-i vom cunoaşte niciodată, dar noi tru­dim pentru ei.”

„Cred într-un teatru care tulbură un echilibru cotidi­an pentru a te înălţa într-un alt echilibru, al raporturilor cu TOT – viaţă, moarte, om, societate, tradiţie, cultură, istorie, lume. Teatrul trebuie să se desfăşoare sub hlamida uriaşă, caldă şi bună a marii culturi universale. Regizorul, montând un spectacol, merge pe un drum, uneori lung şi anevoios, un drum ce devine ascensiune spre esenţial. Şi, uneori, trecând prin enigma din cu­vinte răscolitoare, din relaţiile nedefinite ale textului unui dramaturg de geniu, se naşte o ceremonie-spectacol, în care creatorii, împreună cu publicul, caută un semn ce odată perceput, adică văzut şi auzit, capătă sens major”.

Cuvintele lui Aureliu Manea îmbracă tainele în veșmântul înțelesurilor scenei și le călăuzește întru iluminarea expresiei nemuririi. Gândurile lui sunt dorul teatrului.